Această adresă ne-a fost sugerată de cititori și iată-ne aici, la periferia orașului Ungheni, unde sălășluiesc grifoni, lei, pume, îngeri cu chip de femeie etc. Interviul cu talentatul meșter autodidact Alexandru Tudor este neobișnuit, deoarece am mers cu el prin atelierul său imens, format din mai multe săli, și am discutat. Din anumite motive, m-am gândit că uriașa clădire ar putea deveni o galerie cu lucrări ale unui meșteșugar uimitor.
— De unde sunteți?
— M-am născut în satul Florițoaia Veche, mai târziu, familia s-a mutat la Ungheni.
— Unde ați învățat meseria?
— Am studiat puțin la Școala de Artă „Repin”, în prezent Colegiul „A. Plămădeală”, de unde am fost exmatriculat din anumite motive.
— Când a apărut do-rința de a face sculptură?
— Este vorba de altceva, ca să sculptezi ai nevoie de o încăpere, să fie confortabilă.
— Cred că e nevoie de talent.
— Întotdeauna am visat să-mi creez propriul atelier și când a apărut o astfel de oportunitate, am profitat de ea după ce am muncit în străinătate… Da, da, îmi amintesc acea generație de artiști când activa Petru Furculiță, dintre cei mai tineri – Sașa Erioma.
— De ce nu vă cunosc?
— Eu aproape întotdeauna am lucrat în mod independent, mă apucam de orice muncă. Mai întâi am instalat faianță, am adunat bani, ca să mă pot ocupa de sculptura. Am muncit în străinătate, deoarece bani niciodată nu ajung, în plus, în familie avem două persoane cu dizabilități, Am trei copii. O fiică locuiește în străinătate, fiindcă nu se poate realiza aici și-mi pare foarte rău, e ceva jignitor, deoarece părinții depun toate eforturile pentru a le da copiilor totul. A absolvit facultatea de jurnalism, s-a angajat la televiziune, dar, din cauza salariului mic, a fost nevoită să plece. Fiul lucrează cu mine, o fiică este bolnavă.
— Aveți comenzi suficiente sau lucrați mai mult pentru suflet?
— Nu lucrăm niciodată la comandă. Am o mapă în care se păstrează schițele, dacă le-aș realiza pe toate, aș avea nevoie de vreo zece mii de euro. Deocamdată stau moarte. Dar trăim datorită faptului că oamenilor le place câte ceva. Lucrăm cu beton și piatră. Facem un model, apoi creăm forma în care se toarnă materialul, aceste operații durează până la 2 luni de muncă, desigur, depinde de complexitatea obiectului confecționat. Anul trecut a fost anul Ștefan cel Mare, am făcut busturi, plăci comemorative, dar lucrul nostru a rămas nesolicitat.
— Sunteți mai mult un sculptor?
— Da, lucrez în acest domeniu. Am făcut, de asemenea, pictură, dar nu poți activa simultan în ambele sfere, e una să lucrezi cu betonul, și alta – cu pensula. Am început, așa cum s-a spus deja, de la faianță, care m-a salvat și mi-a permis să achiziționez materiale pentru sculptură. Modelele și matrițele le facem din silicon, poliuretan – 30 de euro costă un kilogram de silicon, un cadru rigid – 200 de euro, iar pentru modelare este nevoie de timp.
— De unde luați chipurile? De exemplu, acest leu culcat cu înfățișare groaznică?
— Sunt sculptori, pictori-animaliști, peisajiști, iar noi avem internetul. Fiul Valeriu a găsit această pumă pe internet și a făcut-o. A făcut totul singur. El este de asemenea autodidact, ca și mine.
— Puteți spune câte figuri ați creat?
— Înainte aveam o deviză – în fiecare săptămână să creăm un personaj nou pentru a bucura ochiul și sufletul. Dar a murit din lipsă de finanțe.
— În oraș, vedeți multe din lucrările dvs.?
— Nu prea, doar în unele locuri. Știu că Hipocrate al meu este la Colegiul de Medicină. Am vrut să fac un havuz în parc, dar, din păcate, nu am reușit. Există în unele locuri lucrări din lemn, fiindcă am lucrat și cu el.
— Nu vă pare rău că sculpturile așa și vor rămâne nesolicitate?
— Am articole care de trei ani stau moarte. Recent câte ceva a fost luat pentru biserică.
— Știți ce a fost în clădirea asta în trecut?
— Da. Mă aflam în străinătate și când am aflat că este de vânzare, am venit și am cumpărat-o. Aici e biroul meu. Masca e frumoasa? Fiul meu, Valeriu, a confecționat-o, precum și portretul meu, un tablou în spiritul expresionismului. Acum, este ocupat la construirea unui gard, pentru a nu deranja pe nimeni, fiica ne-a ajutat cu bani. Cioturile? Vecinul le-a adus și voia să le despice la foc, iar eu le-am cerut de la el.
— Care vă sunt planurile? Să aduceți totul în ordine?
— Aici este un mediu de lucru și nu trăim departe. Este posibil să plecăm din nou în străinătate. Nu este ușor să lucrezi în acest domeniu, mai ales într-o țară atât de săracă. Dacă ar exista cumpărători, o altă atitudine față de oamenii ca noi, totul ar fi diferit. Deocamdată lucrez pentru plăcerea mea și sunt bucuros.
