Astăzi discutăm cu Alexandra Crîjanovscaia din satul Buzduganii de Sus. A trăit o viață lungă. În ciuda tuturor greutăților, este plină de optimism, iubește viața, este bună cu oamenii. Am vizitat-o împreună cu micuții de la grădinița locală, cu o mică surpriză din partea Primăriei comunei Valea Mare în ziua când a împlinit 85 de ani.
— Despre viața mea poți scrie romane. Eu trăiesc, nu mă supăr pe nimeni, chiar dacă ceva nu este în regulă, spun „bine” și continuu să le ajut tuturor.
— Acesta e satul de baștină?
— Nu m-am născut în casa asta, dar puțin mai la vale, în cea veche, pe care am avut-o înainte de a fi duși în Siberia. Aveam 16 ani atunci. Pe 6 iulie 1949 am fost deportați, iar ziua mea de naștere este la 8 noiembrie.
— De ce v-au deportat?
— Pentru că am lucrat fără a ști ce-i odihna. Eram 6 copii la părinți. Tatăl meu a aflat cumva despre deportare și s-a ascuns. În 1940 ar fi fost așa: dacă stăpânul nu era, soția și copiii îi lăsau. Așa a crezut și el. Fratele mai mare era deja căsătorit și de asemenea a rămas în sat. Iar pe noi 14 zile ne-au dus până la destinație. O dată pe zi ni se da ceva de mâncare, o dată pe zi trenul se oprea undeva în câmp și tuturor li se permitea să meargă la toaletă. Dormeam pe sacii noștri, unde se nimerea. Ne-au dus în regiunea Tiumen, raionul Golîșman, satul Ust-Lamenka, pe râul Vagai. Atunci din satul nostru au fost luate cinci familii, am mers în același eșalon, dar în vagoane diferite. Împreună cu noii erau o familie din orașul Ungheni și una din satul Hârcești. În sat acum am rămas patru: Maria Patlaciuc, care va împlini în curând 90 de ani, ea a mers în alt vagon, Ivan Patlaciuc din 1932, eu – din 1933 și Soloviova care s-a născut acolo.
— Cum v-a întâmpinat Siberia?
— Imaginați-vă o casă mare cu un cuptor rusessc, într-o odaie – noi cu mama, în cealaltă – două familii, 5 persoane. Mama a așternut paie, iar vecina a adus lapte – nu mâncasem nimic de o zi și jumătate. Mama mea avea 49 de ani. A fost o femeie minunată. Când eram încă pe drum, ea mereu spunea: „Fetelor, nu plângeți, cântați”. Și noi cantam, se mirau toți ce vagon vesel aveam. Nici nu-mi mai amintesc ce cântam.
— Nu vă întrebați, de ce v-au luat?
— Nu am avut timp să ne gândim, la trei de noapte au venit mașinile, ne-au aliniat pe toți, în hainele în care dormeam, nici la toaletă nu ni s-a permis să ne ducem, iar mamei i-au spus să adune lucrurile. Mama s-a pierdut cu firea, îi tremurau mâinile, chiar a uitat să ia înștiințarea că fratele nostru dispăruse pe front, în acest caz nu ne-ar fi deportat, deși noi și așa speram că nu ne vor lua, doar tata nu era acasă.
— Acolo v-ați dus la școală sau la muncă?
— Eu am fost trimisă la 200 de kilometri de la mama la tăiat pădure. Însă după un timp m-am întors, se făcuse frig, iar eu eram îmbrăcată ușor. M-am dus să muncesc în kolhoz, am fost ajutor de combiner, am lucrat pe remorcă, am cosit fân, îl adunam cu caii, iarna mă duceam la 20 de kilometri după fân. Până ajungeai, pâinea îngheța și se făcea ca de lemn.
— Ați învățat la școală?
— Am absolvit două clase în școala română, în a treia m-am dus la școala rusă, dar nu cunoșteam nicio literă și m-au trecut în clasa a doua, apoi am învățat în a treia și a patra. Îmi plăcea mult geografia și matematica, rusa – nu prea.
— V-au învățat limba în Tiumeni. Cât v-ați aflat acolo?
— Șapte ani și opt luni. E mult? La atâta ne-au condamnat, mai târziu a venit la noi și tata. Cum a aflat? Noi scriam acasă, o mătușă ne trimitea colete. Ne-am întors când eu aveam aproape 23 de ani, în aceeași toamnă m-am măritat. Era un băiat din Buzdugani, îl chema Vasile. El a lucrat 26 de ani la fabrica de lactate. Aici am stat cu chirie, deoarece casa nu ne-au întors-o, în ea era un atelier. Când acesta a fost transferat, acolo s-a mutat fratele, iar tata a construit casa aceasta. După moartea lui noi am venit aici din Ungheni unde am trăit câteva decenii. Eu am lucrat în diferite locuri, apoi 15 ani în secția de semipreparate la întreprinderea de alimentație publică.
— Nu simțeați supărare că atât de nedrept s-au comportat cu voi?
— Niciodată n-am fost supărată pe nimeni, atunci mulți au suferit ca și noi. Ni s-a luat tot – treierătoarea, tocătoarea de paie, semănătoarea, calul, vaca, 10 hectare de pământ. Iar oamenii se purtau bine cu noi.
— Aveți trei copii?
— Trei. Cel mai mare, Nicolae, a lucrat 40 de ani mecanic la calea ferată, acum e inginer. Fiica a muncit 20 de ani la combinatul de covoare, dar a fost nevoită să plece peste hotare, ca și mezinul.
— Împărtășiți-ne secretul optimismului dvs.
— Eu mă susțin singură, nu trebuie să-ți pierzi curajul, trebuie să fii vioaie, bună cu oamenii, să nu ții supărarea.
