Astăzi facem cunoștință cu Ala Diyar, psiholog la Școala Primară „Spiridon Vangheli” din Ungheni, o femeie fermecătoare, sinceră și puternică.
— Ne-am înțeles că vom vorbi despre dragoste.
— În primul rând, voi spune despre dragostea mea față de părinți, fiind unicul lor copil. Mama a lucrat învățătoare, tata a fost vânzător. Satul meu natal, pe care îl iubesc de asemenea, e Stolniceni. Iubesc oamenii, îmi place să-i ajut.
— Singură la părinți, înseamnă că erați răsfățată?
— Am fost alintată, dar cu măsură. Știam care sunt îndatoririle, dar și drepturile mele (râde), mi se da însărcinarea să spăl ceva, să fac curat, să gătesc. Uneori uitam, luându-mă la joacă cu alți copii.
— Să revenim la dragostea dvs.
— Nu voi vorbi despre dragostea față de mama și tata, pentru că îi iubesc foarte mult. Ei, de asemenea, îmi dăruiesc iubire, grijă, susținere, îi vizitez în fiecare weekend. A devenit ca o necesitate pentru mine și când vin la ei cu fiul meu, ei își lasă toate treburile, stăm, vorbim, iar când plecăm, tata ne petrece întotdeauna cu lacrimi în ochi – are deja 82 de ani și eu doresc foarte mult ca cei dragi mie să fie sănătoși. Nu pot să nu vorbesc despre dragostea pentru fiul meu, nu-mi pot imagina viața fără el, e foarte bun.
— Mai apare o întrebare…
— Nu vreau să vorbesc despre acest lucru… Sunt o femeie puternică, obișnuită să controlez totul singură, trebuie să fiu la curent cu toate.
— Psihologia în lista preferințelor ce loc ocupă?
— Mi-a plăcut întotdeauna. Am absolvit Colegiul de Medicină, pentru că-mi plăcea anatomia, botanica, ocupam locuri premiante la olimpiade, m-au susținut și părinții. Gândul la psihologie nu mă părăsea, iar evenimentele din viața mea l-au consolidat. Când băiețelul a mai crescut, eu, ca mulți alții, am plecat să muncesc în Turcia, în minunatul oraș Izmir, unde am lucrat la un magazin de haine și acolo am făcut cunoștință cu viitorul soț. Limba am studiat-o la cursuri și o cunosc bine, știu a scrie. Am trăit acolo trei ani ca în rai, dar am nimerit într-un accident rutier. M-am tratat timp îndelungat, greu, trei luni m-a îngrijit soacra, cu care păstrez relații calde și azi, comunicăm, mă invită mereu în ospeție – în Turcia e foarte frumos, foarte… M-am întors acasă să termin tratamentul, deoarece îmi era foarte dor de părinți, de fiu, a venit cu mine și soțul. Nu știu cum vorbea cu părinții mei, dar se înțelegeau de minune. Acasă cu încetul îmi reveneam, cu toate că am mai suportat o intervenție chirurgicală, soțul venea, pleca, apoi s-a întâmplat un accident rutier și a murit împreună cu fratele său. M-a iubit foarte mult și eu pe el la fel, știu că altul ca el nu există, în tot cazul, eu n-am întâlnit.
— Tristă istorie de dragoste. Cum ați ajuns de la medicină la psihologie?
— În medicină am lucrat puțin. După cele întâmplate m-am gândit mult și am decis să studiez psihologia, să lucrez cu copiii, fiindcă îi iubesc. Chiar mă gândesc să înfiez o fetiță. Nu am decis definitiv, dar am acest vis. Fiul e matur, peste un an va absolvi colegiul și, probabil, va pleca în Anglia, iar eu voi rămâne singură. Și decât să îngrijesc un bărbat matur, să-l învăț unde să pună ciorapii, mai bine să cresc un copil. Nu sunt feministă, dar am nevoie de un bărbat deștept, inteligent, pe care nu va trebui să-l trag eu, el mă va duce după sine.
— Iar psihologia?
— Am muncit la Zona Economică Liberă administratoare la două firme turcești și învățam, am absolvit prin corespondență facultatea și masteratul la Universitatea de Studii Europene. Am deschis un cabinet particular, deoarece e necesar, dar la noi lumea nu e pregătită pentru așa ceva, ei nu văd diferența între psiholog și psihiatru. În Europa e un lucru normal, omul nu-și spune necazurile vecinului, ci se duce la psiholog. Mă bucur că am clienți cu care comunicăm în zilele de duminică.
— Ați lucrat în cabinet ,apoi ați venit la șoală? Ce ați descoperit la copii?
— Vă veți mira, dar voi spune că părinții trebuie să lase deoparte gadgeturile și să acorde mai mult timp copilului care își copiază părinții. Dacă mama și tata ar sta cu o carte în mâini, ar lua-o și copilul. Dacă a venit copilul să vă spună, să vă destăinuie ceva, lăsați totul și ascultați-l. Credeți-mă, acest lucru vă va lua puțin timp, altfel el va pleca și se va închide în sine.
(Ne pare rău că cititorii nu vor putea citi toată discuția. Am vorbit mult despre lucrul cu copiii mici, cum se desfășoară testele, cum desenele copiilor pot vorbi despre problemele din familie, cum administrația școlii susține proiectele ei, unul dintre care e împotriva violenței, cum se organizează munca în clubul bunelor maniere care în mai își va înceta activitatea).
