În dimineața acelei zile toți cumpărau flori de la buticuri ca să le dăruiască profesorilor, educatorilor în semn de respect. Îi priveam cu invidie, pentru că au cui să-i dăruiască un buchet de flori, au cui spune „mulțumesc” și că dascălii pot și să le răspundă cu un zâmbet, îmbrățișare sau, mai nou, cu poze de grup postate pe facebook.
Dar, iată eu, sunt mai văduvită din acest punct de vedere. Nu le pot oferi un buchet de flori primei mele învățătoare, Eugenia Jitariuc, și profesoarei de limba și literatura română, Tamara Barbarii (prima dintre ele), care m-a descoperit, care a știut că voi face o carieră anume la acest obiect de studiu.
Despre prima mea profesoară ce pot să spun? Am încuiat, am ferecat amintirea ei undeva într-un colţ de inimă. Nu, Doamne fereşte, că mi-ar fi făcut vreun rău. Ba, din contra, ea a fost acel om care a văzut potenţialul din mine. Dânsa a văzut şi a încercat să mă facă să nu mai fiu timidă. Cât i-a reuşit să mă vindece de timiditate nu ştiu, dar ştiu cu siguranţă că ea a fost aceea care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de bibliotecă şi de cărţi. Ţin minte şi acum cum a venit într-o zi de septembrie din anul 1991, când eram în clasa a II-a, radiind de fericire şi ne-a anunţat că astăzi vom merge la bibliotecă şi ne vom perfecta permisele. Şi din acea zi am devenit o împătimită de lectură. Tot ea a fost motivul pentru care m-am supărat pe Dumnezeu. Eram de-a dreptul furioasă că Cel de Sus a luat-o atât de tânără de lângă doi copii. Era o seară de primăvară devreme când mama mi-a telefonat (făceam liceul atunci) şi mi-a spus că ea a murit. Am amuţit preţ de câteva minute. Efectiv nu ştii ce să spui în astfel de cazuri. Te gândeşti că doar Dumnezeu e un pic nedrept că ia la El oamenii care trebuie să ne fie alături, să ne susţină şi să crească la rândul lor copiii care deja rămăsese fără tată (plecat şi el la ceruri într-un mod absurd).
Eu doar pot să le dau, ori simbolic, ori la mormântul lor să depun, flori ale recunoștinței, eu doar pot să mă gândesc că ele de acolo, din ceruri, se bucură de succesele mele, că nu regretă clipele acelea când eu nu înțelegeam unele lucruri și ele îmi explicau până asimilam materia predată.
Acum să nu creadă ceilalți profesori ai mei că nu-i respect, că nu le port recunoștința, însă al meu 5 octombrie e mai trist fără aceste învățătoare…
