Azi publicăm a doua parte a interviului cu Tudor Procopciuc, unghenean prin definiție și, care e de părerea că pentru a fi un om bun nu ne trebuie mult, nu e neapărat să ai toți banii din lume, nu e neapărat să deții toată puterea, trebuie să fii doar un om cu literă mare. Și acest lucru moldovenii l-au demonstrat din 24 februarie 2022 și până la acest moment, în pofida faptului că Moldova e cea mai săracă țară din spațiul european, o țară în care proprii ei cetățeni nu mai văd niciun viitor, o țară în care economia este la un nivel foarte jos, o țară care a îmbătrânit, aici își duc traiul mai mulți bătrâni decât tineri.
Ne-am îmbogățit cu sute și mii de prieteni
— Cum ați ajuns să mergeți în Ucraina, în chiar miezul conflictului?
— Ajung și acolo, dar mai întâi aș dori să vă povestesc ce am mai făcut aici, în Ungheni, pentru ucraineni. După aproape două luni de zile am plecat de la hotel. Erau costuri enorme pentru noi, chiar dacă administrația ne-a oferit cazare la un preț mai mic, în plus fluxul de refugiați era cu mult mai mic decât în februarie și martie 2022. Cei care soseau își doreau să se stabilească în Ungheni. Ei își doreau să fie mai aproape de patria lor, pentru a le fi mai ușor să ajungă la căminul lor. Și atunci am ajuns în punctul în care am fost puși în fața altei situații – cum îi ajutăm pe aceștia. Noi trebuia să le oferim sprijin material și moral pe parcursul șederii aici. Unii închiriau apartamente, dar fără mobilă. Am căutat resurse și le-am oferit paturi, saltele, dulapuri, tot ce era necesar ca să dispună de condiții decente de trai. Un alt suport pe care l-am oferit cu drag a fost încadrarea copiilor la grădinițe și școli, maturii – să-și găsească un loc de muncă. O spun cu bucurie în suflet că ne-am îmbogățit cu sute și mii de prieteni. Totodată, noi aveam nevoie de un spațiu mai mare. Anterior închiriam spații, dar acum trebuia să-l avem pe al nostru. Am pornit să identificăm și azi suntem în propriul sediu. Da, încă mai lucrăm la amenajare, dar e, ca să mă exprim, cuibul nostru, care ne e drag și scump. Aici îi invităm pe cei care s-au stabilit în oraș și în satele din raionul Ungheni. Noi i-am ajutat pe mulți să fie așteptați în țările europene, pentru că avem relații acolo, avem prieteni. Nu ne limitam doar la faptul că îi ajutam aici și gata mai departe să se descurce cum pot. Am ajutat până la capăt. Nota redacției: Săptămânal la centrul pentru refugiați de pe strada Ghenadie Crestiuc vin între 100-130 refugiați.
Oamenii au nevoie și de un umăr pe care să se poată baza, pe o ureche ca să-l poată auzi
— Din câte îmi dau seama aveți nevoie de multe resurse. De unde faceți rost, cine vă sunt parteneri?
— Avem parteneri din străinătate, avem parteneri din țară. Cu ei colaborăm de mulți ani și parteneriatul acesta s-a construit pe încredere. Doresc să precizez că tot ce facem aici este bazat pe generozitate, solidaritate, donații și caritate. Ajutăm pentru că asta ne reprezintă. Se poate întâmpla ca într-o săptămână să putem oferi, să zicem, pachetele cu alimente, dar în următoarea – nu. În schimb, îi putem sprijini moral, fiindcă oamenii au nevoie și de un umăr pe care să se poată baza, pe o ureche ca să-l poată auzi.
Nu m-am gândit niciodată că pentru faptul că faci bine poți să mergi și în instanțe
— În tot acest tablou de bine, de dragoste, de solidaritate și generozitate ați întâlnit și moldoveni, care au fost mai reticenți față de acești oameni, care au fugit din calea bombardamentelor, și cum ați reacționat?
— Nu m-am gândit niciodată că pentru faptul că faci bine poți să mergi și în instanțe. Când am venit la noul sediu, numai îl deschisesem, s-a găsit o persoană care nu prea îi simpatizează pe ucraineni, care este pro rus și vorbea cu mine doar în limba rusă. Omul acela a mers la poliție și s-a plâns că am afișat drapelul Ucrainei la intrare. Am fost nevoit să dau explicații polițiștilor. Am găsit și pungi cu gunoi la ușa noastră. A fost un fel de protest, însă pe noi nimic nu ne oprește din a face bine, în a a aduce lumină. Știți, întuneric este destul în această lume și trebuie să-l distrugem prin bine.
Trebuia să lărgim rețeaua binelui și să mergem la cei care trăiau în subsoluri de frica bombardamentelor
— Revin la întrebarea: cum ați ajuns să mergeți în Ucraina?
— Caravana umanitară în Ucraina este a treia etapă a misiunii noastre. În luna mai 2022, când am pus, cât de cât, la punct mecanismul de ajutorare aici. M-am gândit că trebuie să lărgim rețeaua binelui și să mergem la cei care trăiau în subsoluri de frica bombardamentelor. Prima regiune spre care ne-am îndreptat a fost Kiev. Acolo erau localități, care au fost mai mult de o lună de zile sub ocupația rusească, unde au fost oameni împușcați, terorizați.
Minute în șir își țineau respirația ca să nu fie descoperiți
— O să vă întrerup un pic și am să vă întreb dacă acele orori pe care le-am văzut la TV și pe internet erau adevărate sau fakenews? Pentru că, să recunoaștem, nu îți vine să crezi că în secolul XXI poate să mai existe astfel de atrocități!
— Înainte de a merge acolo la fel mă gândeam ca și dvs. Eu nu puteam concepe că poate fi așa ceva, că pot fi oameni atât de cruzi, atât de haini la suflet, că poți să-ți bați joc de oameni pașnici, de copii, femeile au fost violate, abuzate, civili au fost împușcați pe stradă. Nu am crezut până nu i-am întâlnit pe acei care au trăit acele clipe de groază. Din păcate, nu este nimic inventat, pentru că cei rămași vii ne-au povestit acele orori, pe care noi le-am văzut și le-am auzit de la TV sau le-am citit pe internet. Îmi povestea un bătrânel cu lacrimi în ochi că soția lui a fost împușcată. Au luat kalashnikov-ul și au împușcat-o pur și simplu fără a clipi din ochi sau a le tremura mâna. Totul s-a întâmplat sub privirea soțului. Și totul pentru faptul că ea le-a zis ce căută ei în țara sa. Nu au putut să le spună nimic. Au stat săptămâni întregi fără a ieși din beciuri. Ei nu au văzut soarele, pentru că atunci când treceau coloanele de mașini și tehnică militară, lungă de 65 de kilometri, se cutremura pământul. Ei stăteau ascunși și auzeau vocile soldaților prin ventilații. Cred că pentru minute în șir își țineau respirația ca să nu fie descoperiți. Au trăit datorită rezervelor ce le aveau în beciuri. În tot acest răstimp ei nu au mâncat pâine, nu au avut lumină, au stat în frig. Nimeni nu putea să-i ajute, fiindcă nu aveau permisiunea să intre în acelea localități. Nu s-a respectat din partea rusă nicio lege internațională cu privire la dreptul umanitar.
De sub dărâmături se simțea mirosul de corp în putrefacție, pentru că nu s-a reușit să fie scoase și îngropate
— Cât de dificil a fost să ajungeți Dvs. împreună cu colegii pe teritoriul Ucrainei?
— Destul de greu, pentru că trebuie să prezinți la vamă mai multe acte de proveniență a mărfurilor pe care le ai. Apoi, controlul vamal se trece foarte greu. Am stat și câte 5 ore în vamă. În fiecare localitate din Ucraina până în luna august s-au păstrat bloc-posturile la intrare și la ieșire din localitate, unde îți erau verificate minuțios toate actele și iar pierdeam timp prețios. De câteva ori am căzut sub incidența orei marțiale și am fost nevoiți să dormim în mașini. A doua zi trebuia să ajungem la oameni, pentru că noi nu lăsam pachetele la vreun depozit, dar le dădeam direct lor. Echipa noastră era formată din moldoveni și ucraineni. Am văzut ceea ce a mai rămas din blocurile, unde până în 24 februarie 2022 își duceau traiul pașnic semenii noștri. În unele apartamente au rămas intacte cănile cu ceai de parcă își așteaptă posesorii, în altele de sub dărâmături se simțea mirosul de corp în putrefacție, pentru că nu s-a reușit să fie scoase și îngropate. După regiunea Kiev a urmat Harkov și din luna noiembrie am început să mergem spre estul Ucrainei, mai exact regiunea Donețk. Acolo sunt sate întregi care n-au energie electrică, nu au un magazin. Oamenii trăiesc din mila voluntarilor.
— Care este starea de spirit a oamenilor, care au ales să rămână acolo și să nu se refugieze?
— Văd în ei optimism, speranță, în pofida că le este teribil de dificil de a-și duce traiul printre rachete, împușcături. Ei trăiesc cu gândul că mâine va fi ziua glorioasă, când războiul se va sfârși. Și cât de straniu nu vi s-ar părea sau poate să vă sune destul de normal, dar ei nu cer mâncare, haine sau cu ce să se încălzească, oamenii de acolo ne cer pacea. Într-un glas ne-o spun: „Aduceți-ne pacea. Altceva nu ne dorim!”.
— Ați nimerit sub focul armelor?
— În urmă cu două săptămâni am fost într-un sat, aflat la trei kilometri de Liman, și foarte aproape era linia frontului (Nota red: Discuția a avut loc la începutul lunii februarie, iar Tudor Procopciuc a fost în luna ianuarie. Un reportaj video a fost realizat și de echipa TV8). Mai fusesem cu două zile înainte aici și am oferit ajutor, dar nu am reușit să dăm la toți oamenii pachete. Iată când ne-am pornit pentru a doua oară am simțit că ceva se va întâmpla, însă mi-am zis că viața noastră e în mâinile Domnului și am purces la drum. La un moment dat am auzit foarte aproape de noi bubuituri. Au fost vreo 4-5 explozii. Noi mergem cu o viteză mărită, pentru că nu poți să mergi încet, vă dați seama că ești în permanență sub riscul de a fi supus tirurilor de foc. Când am ajuns la locul destinației ni s-a spus că am fost noi vizați în aceste focuri, erau rușii cei care au lansat focul. Ni s-a recomandat să mai așteptăm că să evităm vreo situație neplăcută. Din fericire, toți am rămas teferi.
— Care sunt regulile pe care trebuie să le respectați, atunci când mergeți cu ajutoare?
— Suntem conduși de poliția militară, păstrăm distanța între mașini de 50 metri una de alta. Dacă în cazul în care se întâmplă să cădem sub foc ceilalți să sară în ajutor. Trebuie să avem cască de protecție, vesta antiglonț. Un camarad de-al nostru nu a respectat aceste reguli și a avut de suferit. Un obuz a căzut în apropiere de el și o schijă i-a nimerit în cap. A scăpat cu viață, dar timp de câteva săptămâni a fost în comă, trebuie să meargă peste hotare să facă o intervenție chirurgicală. Microbuzele au însemnul internațional crucea roșie, pe care e scris ajutor umanitar, dar pentru agresori nu contează. Ei țintesc spre orice și spre oricine, chiar dacă conform legislației internaționale sunt anumite limite, care prevăd că cei care oferă ajutor umanitar să fie protejați.
