În ultimul timp, îmi cam dau ghes amintirile din anii de copilărie. Îmi amintesc cel mai des de bunici, de viața lor și cât de chinuiți au fost. Apoi viața în ziua de azi îmi pare ușoară, veselă și, oricâte griji și nevoi am avea, fericită.
Bunica a lucrat la kolhoz până n-a mai putut. La pensie a ieșit la 60 de ani. A fost în vigoare o perioadă legea despre pensionarea femeilor la 55 de ani, dar ea nu a nimerit în acel val.
Când aveam 6-7 ani, bunica era la pensie și lua o jumătate de normă de tutun. O normă avea 25 de ari, înseamnă că bunica lua 12,5 ari. Lucrul era tare greu. Primăvara devreme, prin martie, li se repartizau răsadnițe, numite „parnice”, așa le voi zice și eu. Fiindcă mă țineam scai de ea, mă duceam și eu. În acele parnice femeile creșteau răsad de tutun. Erau niște gropi săpate în pământ, pline cu țărână, pe care ele o greblau, o afânau și semănau semințe de tutun. Ca să crească mai bine, ne duceam cu bunica la pădure și aducea de acolo cu tobultocul, în spate, țărână de sub copaci. Parnicele erau lungi, de vreo 10 metri și fiecare tutunăreasă primea o bucată în dependență de mărimea normei. Se acopereau cu ferestre – niște rame cu ochiuri mici de sticlă, peste rame se puneau rogojini de stuf. În zilele însorite rogojinile le scoteau să pătrundă soarele. Când răsăreau plantele, începea plivitul buruienilor. Era multă alergătură, trebuia să se ducă să descopere, ca să fie călit răsadul, apoi să acopere, să aibă grijă să nu înghețe, să nu se aprindă, să-l ude etc.
Pe urmă se repartiza „norma”. Femeile plantau tutunul cu chitonogul – făceau o gropiță, puneau în ea firul și bătătoreau pământul cu mâna. Toată norma așa o puneau. Uneori mai sta pe marginea lanului o cisternă cu apă, ele cărau apă cu căldările și udau rândurile cu răsad. Era munca femeilor, bărbații aveau alte lucrări în kolhoz, iar aceasta, cum se vede, era considerată mai ușoară.
Se prășea de câteva ori pe vară. Când se începea culesul, mă țineam scai. Îmi plăcea mirosul lanului de tutun, mă uitam printre norme să văd o căruță goală și să-i spun bunicăi s-o cheme ca să ducă tutunul acasă când era mare grămada de frunze culese. De la frunze mâinile se făceau lipicioase, se acopereau cu un fel de clei negru ca smoala, tare amar la gust și care se spăla foarte greu, nu se lua decât cu gaz de lampă. La fel se făceau și hainele, de aceea toată lumea avea haine vechi anume pentru lucru la tutun. La amiază mâncau așa, cu mâinile amare, ceea ce puteau lua de acasă – ouă fierte, roșii, castraveți, beau apă fierbinte de la soare din burluiul astupat cu frunze de vie sau ciocălău învelit în ziar. Nu știau de 3 litri de apă îmbuteliată pe zi și trăiau așa, cu câteva gâturi de apă fără gust și caldă de să te scalzi în ea.
Acasă tutunul din căruță era descărcat în ogradă, împrăștiat să nu se aprindă. Îmi plăcea la înșirat. Ne așezam pe grămezi de haine vechi, căutam locuri mai comode și înșiram. Se dase degetele și înșiram chiar destul de repede frunzele culese codiță la codiță. Bucățile (așa se numeau sforile pe care se deșertau acele) erau duse cu căruța la aria kolhozului și legate la uscat în căsuțe – niște șoproane speciale, repartizate fiecărei tutunărese în dependență de mărimea lanului cultivat.
Tutunul se culegea de 4 ori, dar dacă era toamna lungă și rămâneau frunze pe tufe, se culegea și ce mai era. Vara, când tutunul înflorea, trebuia de rupt floarea, căci altfel nu mai creștea în înălțime. Nu vă închipuiți ce frumos miroase un lot de tutun înflorit.
Toamna, după ce se usca tot tutunul și se mai terminau alte lucrări, începea păpușitul. Uneori bunica păpușea singură, însă era prea mult de lucru și atunci venea o vecină cu fetele ei. Dacă eram în vacanța de toamnă (între 4 și 8 noiembrie), păpușeam și eu. Pe un genunchi se așează frunzele una peste alta, se netezește fiecare, se îndreaptă, toate cu fața în sus, se selectează cele mai galbene – acela era soiul „svetlâi” -, pe urmă mai cafenii, dar tot bune, și cele negre, arse, se dau la o parte. După acele frunze pe haine rămânea un praf mășcat, negru, greu. Apoi se legau frunzele baloturi care erau duse la arie și cântărite. Tutunul era primit după calitate. Banii se plăteau o dată pe an, la orice gen de lucrări, cam prin februarie pe anul precedent, pentru tot anul lucrat. Nu știu cum trăiau oamenii. Înainte de asta se calculau toate zilele de muncă – trudozile – apoi se plătea.
Am lucrat și eu la tutun cu școala, în loc să facem lecții, până toamna târziu: la cules, la înșirat, nimeni nu se uita că lucrul la tutun le este categoric interzis copiilor.
Ceea ce am scris nu redă nici a zecea parte din chinurile tutunăreselor. Și noi ne mai plângem că ne este greu?
