L-am găsit pe Andrei Cucu, eroul nostru, pe o stradă din oraşul Ungheni, în curtea unei case bine îngrijite, unde, aşezat la umbră, ne-a depănat din amintirile sale. Are ce povesti şi ziariştilor, dar şi nepoţilor, căci a fost luptător pe front, în cel de-al Doilea Război Mondial..
— Vă mai amintiţi acele timpuri, când aţi fost înrolat ca ostaş în rândurile armatei sovietice?
— Aveam 18 ani împliniţi, când am fost luat de acasă, apoi urcat în tren, de rând cu alţi ungheneni, pentru a ajunge tocmai în Rusia. Aici am fost repartizaţi în detaşamente. Îmbrăcaţi în haine militare, ne-au dat arma în mâini pentru ca timp de două luni să învăţăm cum să o mânuim. Aceasta a fost pe 22 septembrie 1944. Apoi am ajuns în Polonia. Am luptat pe frontul 2 belarus, condus de mareşalul Rokosovski. În lupta pentru eliberarea Varşoviei am fost rănit, iar pe 17 ianuarie 1945 am fost internat în spital pentru două luni. Fiind considerat sănătos şi apt de luptă, iarăşi am plecat pe front. Ca apoi să fiu unul dintre cei care a participat la eliberarea completă a Poloniei de fascişti pe 5 aprilie 1945. Frontul însă înainta.
— Ţineţi minte atâtea date…
— Cum să nu ţin minte, mai ales că anul acesta s-au împlinit 70 de ani de la eliberarea Poloniei. Cu această ocazie, am primit şi un premiu din partea guvernului polonez. Tuturor eliberatorilor li s-au trimis câte 200 de zloţi, echivalentul a 900 de lei.
— Aţi avut onoarea să fiţi printre primii care au strigat „Ura” de eliberare pe frontul din Berlin.
— După ce am fost externat din spital, m-au transferat iarăși pe frontul 2 belarus, dar condus de mareşalul Jucov. Luptele se duceau pe teritoriul Germaniei. Ni s-a spus că este ordin de la Stalin, că trebuie să ajungem până la Berlin, unde se va termina şi războiul. Pe data de 30 aprilie am ajuns la Berlin. Aşa ca pe 1 mai am ocupat jumătate de oraş, iar pe 2 mai – Berlinul a fost al nostru. Când ieşeam din Berlin, dinspre apus înainta frontul american. Am primit ordin să nu luptăm. Am arborat drapelul sovietic, iar cei din partea opusă – drapelul american. Am fost martor când doi oameni mari, mareşalul Jukov şi generalul Eisenhower au strâns mâna şi au strigat: „Războiul s-a terminat!”.
— Cum a fost întoarcerea?
— Lungă a fost întoarcerea, căci după 2 mai am primit ordin să curățim complet oraşul Berlin de armata nemţească. Eram încă acolo când conducerea sovietică a decis ca data de 9 mai să fie numită şi Ziua Biruinţei. Cei mai în vârstă ostaşi au fost demobilizaţi, iar noi, cei tineri, am făcut încă cinci ani slujba militară. M-am demobilizat în 1950.
— Cu ce v-aţi ocupat, odată ajuns acasă?
— Am început să muncesc la gara feroviară. Am muncit 36 de ani într-un singur loc. Dintre toţi veteranii care au lucrat la gara feroviară, am rămas doar eu şi un coleg care locuieşte la Stolniceni. Toţi ceilalți au decedat.
— Aţi ajuns la o vârstă onorabilă, 89 de ani…
— Soţia nu mai este în viaţă de trei ani, acum alături îmi este fiul cu familia. Nu mă plâng de viaţă, încă mai pot munci, îmi place să am grijă şi de vie, şi de copaci. Acum e bine de trăit, sunt de toate, tot ce vrei poţi cumpăra liber din orice magazin. De-a fi doar pace şi linişte pe pământ, să nu de-a Domnul să treacă poporul nostru prin ceea ce trece acum poporul ucrainean.
