Adevărul despre teroarea comunistă de tip sovietic a început să fie cunoscut de publicul larg abia după restructurarea gorbaciovistă, dar, mai ales, după proclamarea Independenței Republicii Moldova (1991). Teroarea comunistă în ex-RSS Moldovenească a avut caracteristici specifice Gulagului din URSS în care factorul etnic a jucat direct sau indirect, un rol deloc neglijabil.
De asemenea, cetățenii născuți pe teritoriul Moldovei sovietice puteau să se identifice drept ruși, ucraineni, evrei, găgăuzi, bulgari, dar în niciun caz drept români. Faptul de a spune, că ești român era considerat o acțiune împotriva statutului sovietic, etichetată ca naționalism. Astăzi ușor se trece cu vederea faptul că în Basarabia și Bucovina majoritatea celor exterminați – o treime din populație- nu erau dușmani de clasă, ci români.
Unul din momentele culminante ale terorii comuniste a fost operațiunea lansată în noaptea de 05 spre 06 iulie 1949, ora 2, fiind încheiată oficial la ora 20 seara a zilei de 07 iulie. Operațiunea denumită conspirativ „Iug/Sud”, s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 06 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenești a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
La 11.06.1949 a fost emis un ordin strict secret și de o importanță deosebită al MVD al URSS, care se referea în prealabil la categoriile sociale supuse deportării pe veci în teritoriile stabilite. Se ordona: Deportați din URSS Moldovenească să fie trimiși pe veci în regiunea Kurgan – 5000 de familii (18200 de persoane), în regiunea Tiumen – 3280 de familii (11800 de persoane), în regiunea Irkutsk – 2000 de familii (4000 de persoane). A urmat Hotărârea nr.509ss a Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești din 28 iunie 1949 „Cu privire la deportarea familiilor de chiaburi, foștilor moșieri și marii comercianți” cu aprobarea listelor trimise de consiliile orășenești și raionale a RSSM, în total 11342 familii, inclusiv pentru raionul Cornești – 277 de familii, pentru raionul Sculeni – 132 de familii, pentru raionul Ungheni – 227 de familii. Pentru a îndeplini planul, în toate cazurile, au fost trecute și familii de rezervă.
Deportarea propriu-zisă a fost efectuată în zilele de 7-9 iulie, în 30 de eșaloane -1573 vagoane cu deportați: la 07 iulie – 7 eșaloane, la 08 iulie 21 eșaloane și la 09 iulie – 2 eșaloane. Documente de arhivă indică participarea la desfășurarea acestei operațiuni a 4496 de „lucrători operativi” a Ministerului Securității de Stat al URSS inclusiv aduși în temei din Rusia și Ucraina 13774 ofițeri și soldați și 4705 activiști de partid din RSSM. Au fost folosite 4069 camioane, dintre care 1506 ale administrației locale și 2563 aduse de la Odessa.
Trebuie de menționat, că în timpul deportărilor s-au atestat mai multe cazuri de opunere a rezistenței. Organizatorii principali ai deportărilor au fost: Iosif Mordoveț, ministrul securității de stat a RSSM, F.I. Tutușkin, ministrul de interne al RSSM, N. Coval, prim-secretar al PC al RSSM. Mai greu este de nominalizat executorii locali, repetenți din punct de vedere moral.
În urma deportării din iulie 1949, impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate așteptările, mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie-noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești, care au intrat în kolhozuri s-a majorat de la 32 la sută la 80 la sută din total, pentru că se ridică la 97 la sută în ianuarie 1951.
Prin urmare, după operațiunea de deportare „Iug” din iulie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și persoanele refractare față de puterea sovietică – sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles, că nu va cruța niciun protestatar sau rebel. Mai ales că, deportații din iulie 1949, erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să revină pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.
De data aceasta, baza legală pentru deportările din 1949 s-a pretins a fi Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 „Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, „patria sovietică”. Dar, românii, din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o „redobândească”.
Represiunile sovietice împotriva populației locale din actuala R. Moldova au cunoscut mai multe forme: arestări, deportări, foamete, execuții individuale sau colective. Istoricul Elena Postică, coordonatoarea celor 4 volume a Cărții Memoriei, apărute între 1999-2005, estimează numărul celor, care au fost condamnați din motive politice de regimul sovietic în ansamblu, nu numai de cel stalinist, la circa 80 de mii de persoane.
În consecință, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei/Rezoluția 1481, 25 ianuarie 2006, condamnă ferm violurile masive ale drepturilor omului, comise de regimurile comuniste totalitare și aduce omagiu victimelor acestor crime. Numai organul legislativ suprem al R. Moldova până în prezent nu a făcut acest act politic mult așteptat.
