Cred că nu numai mie. Printre disensiunile actuale, printre jocurile politice în care din nou a fost atrasă toată populația țării, împărțind ceea ce deja era împărțit în foști și noi, în cei care trăiesc în „cadrul legal” și cei care au încălcat decizia Curții Constituționale, în cei care au semnat pentru unii sau pentru alții, în cei care șovăiesc și cei convinși, în trădători și patrioți, pentru mine a deventi ca o rază de lumină creația unui scriitor român, jurnalist cu o viziune uimitoare asupra lumii, un stil irepetabil și expresiv, iubire pentru frumos, pe care noi de mult nu-l mai luăm în considerație.
M-am îndrăgostit de lucrarea sa din primele rânduri ale „Stației de autobuz din sat” din cartea „Sculeni-Moscova-Amur” – ziarul nostru a scris despre prezentarea ei la Sculeni. Spuneți-mi, ce ați putea povești despre stația de autobuz din sat? Nici eu nu știu. Iar el, în vreo 25 de rânduri, a povestit întreaga istorie modernă nu numai a satului, ci și a țării. De ce nici eu și nici voi nu mai observăm că multe stații de autobuz din sate sunt decorate cu mozaicuri, fapt ce l-a uimit, căci altfel n-ar fi scris că pietricelele din mozaic se desprind una câte una, florile parcă se ofilesc, odată cu satul, odată cu oamenii. Apropo, potrivit lui, îl doare faptul că concetățenii moldoveni nu înțeleg ce comori sunt acestea în trezoreria artei moldovenești și cât de atent ar trebui să fie tratate. Este vorba despre același mozaic.
În timpul unei întâlniri cu admiratorii talentului său, a menționat că Moldova cu satele ei a devenit biroul lui, unde scrie. Îi mulțumim că are un asemenea birou și datorită spațiului acestuia prozatorul, ale cărui opere au un deosebit specific moldovenesc, ne deschide din nou ochii la ceea ce noi nu mai vedem, iar dacă și vedem, nu prețuim. El, din câte am înțeles, călătorește mult prin țara noastră și din acest motiv pe pagina sa de facebook sunt postate foarte multe fotografii, inclusiv cu prosoape brodate, ii, case neobișnuite, covoare – tot ce nu ne mai trezește nouă uimire, sau poate noi în genere am pierdut acest sentiment care îi este dat lui.
Are numeroase fraze ce ar putea deveni motto–ul nostru (acum nu mai e la modă să spui lozincă sau deviză, ci numai motto). Una dintre ele ați citit-o în paginile ziarului nostru – „Fără primării se poate trăi în sat, fără cămin cultural și biserică nu”. Iar noi de un sfert de secol trăim fără case de cultură și nici vânt rece nu ne bate. M-a mirat remarca lui că unii politicieni cheamă lumea să iasă în piață, alții – să stea acasă, iar el, chipurile, îi cheamă să se ducă la librării și biblioteci. Despre creație și nu doar despre ea acest om poate să vorbească la nesfârșit, să vorbească cu dragoste, cu încântare, cu durere, cu voce scăzută pe neașteptate, dar aș vrea, așa ca el: „Eu vorbesc altă limbă. Eu cu țăranii și țărancele mele ne înțelegem dintr-o singură privire. Nu avem nevoie de cuvinte. Oamenii se înțeleg până când intervine politica”. Nu știu ce spune el despre numele său, dar eu vreau să zic că numele lui seamănă a șoaptă: Ștefan Susai.
