Poate că ziua de 5 iulie acum 70 de ani a fost la fel de toridă, dar, spre deosebire de cea de azi, ea era străpunsă de neliniște, frică – mulți știau că sunt incluși în listele sinistre și, dacă nu azi, atunci mâine vor veni după ei.
S-au scurs șapte decenii, țesuți din greutăți, război, revenirea mult așteptată la vetrele stinse, viața în kolhoz, construirea comunismului, independența țării, neliniște, frustrare și la 5 iulie, copiii cu părul nins, care împreună cu părinții lor au supraviețuit în exil ani amari de deportare, au venit la Troița Martirilor Neamului din Ungheni să se închine memoriei proprii și să depună flori în memoria celor care nu au avut norocul să se întoarcă acasă sau zac deja în pământul natal, luând cu sine toată durerea și nedreptatea celor îndurate.
După depunerea de flori, în sala primăriei, când imnul a răsunat, copiii represiunilor au fost salutați de primarul orașului Ungheni, Alexandru Ambros. El a spus că întotdeauna are emoții la această întâlnire de suflet cu oamenii, ale căror destine sunt înscrise în istoria amară a țării. „Noi, actuala generație, trăind într-o societate democratică, nu ne putem imagina că cineva poate bate la fereastră noaptea și să-ți ceară să părăsești casa”, a spus el și a reamintit cele trei valuri de deportări în masă – 12-13 iunie 1941, 5-6 iulie 1949 și 31 aprilie-1 mai 1951, care au afectat sute de mii de oameni din țară, inclusiv copii – unii dintre ei s-au născut pe drum, alții aveau câteva zile sau ani.
Cât de emoționant a fost discursul președintelui Asociației Pensionarilor/Vârstnici din raionul Ungheni, Boris Zugravu! El merită o publicație aparte și anume așa vom proceda.
Una dintre participanții la întâlnire, Ludmila Darii, a rugat să fie instalat un monument în memoria celor care au suferit de pe urma represiunilor. Primarul a menționat că Troița Martirilor Neamului va fi completată cude un element care va înveșnici amintirea martirilor – victime ale deportărilor. Gheorghe Șoltoianu, președintele Asociației Deportaților, a salutat la fel participanții. În semn de recunoștință au fost înmânate diplome, iar evoluarea ansamblului model „Vârsta de aur”, printre ai cărui membri sunt cei, copilăria cărora a fost distrusă de nedreptatea de acum 70 de ani, a fost un plus luminos la evenimentul de comemorare.
Gheorghe Șoltoianu împreună cu Alexandru Ambros 
Filip Catanoi
Se oferă cuvântul celui născut în tren
Participantul la această întâlnire, fostul arhitect-șef al raionului, Filip Catanoi, a menționat că puțini oameni, ca el, s-au născut în tren, care tocmai trecea podul peste Volga. Era 16 iulie 1949. Părinții săi, Eudochia și Vasile Catanoi, locuiau în satul Ruseștii Noi, raionul Ialoveni, aveau o gospodărie bună, pământ și, desigur, nu doreau să intre în kolhoz. Probabil, acesta a fost motivul pentru care în noaptea de sâmbătă spre duminică, 7 iulie, oaspeți nedoriți au venit la casa lor cu acoperiș de tinichea de la marginea satului. Se pare că părinții știau despre asta, căci nu au dormit toată noaptea. Mama se pregătea de biserică, la slujba de duminică… Au fost deportați împreună cu doi fii de 8 și 3 ani, așteptând de la o zi la alta nașterea celui de-al treilea copil. „Nu trebuie să-mi număr anii, toată țara face asta acum pentru mine”, a remarcat Filip zâmbind.
Familia Catanoi s-a întors în anul 1954. Apropo, el ține minte că în ultima zi de aflare acolo a dat foc unui stog de fân – încă bine că din această cauză n-a fost prelungit termenul de aflare în Siberia, unde părinții lui se pricepeau să cultive roșii, varză, uimindu-i pe localnici, inclusiv prin simțul lor gospodăresc. Semințele erau trimise din Moldova, iar familia Catanoi creștea răsad, apoi îl sădea în sol. Mama muncea la fabrica unde se produceau traverse, iar tata lucra pădurar.
Îl întreb dacă părinții lui erau supărați pe autorități. Se pare că nu erau. Iar el, când la școala a studiat perioada de colectivizare în URSS și li se vorbea despre dușmanii acelei campanii, se simțea oarecum jenat că venea dintr-o familie care era printre acei dușmani. Dar, cu timpul, a înțeles esența a ceea ce s-a întâmplat nu numai cu rudele sale, ci și cu restul. „Acum sunt mândru că m-am născut într-o familie de oameni harnici, adevărați gospodari. Iar părinții credeau că soarta lor a fost voia lui Dumnezeu, nu degeaba mama, când au părăsit satul, și-a făcut cruce în patru părți și l-a rugat pe Dumnezeu să aibă grijă de familia lor. Ei au fost ajutați de credința că oricum se vor întoarce acasă”, a spus la încheiere omagiatul lunii iulie.
„Nu uitați cine sunteți”
Alocuțiunea lui Boris Zugravu, președintele „Asociației Pensionarilor/Vârstnici” din raionul Ungheni, cetățean de onoare al municipiului, unul dintre cei mai activi voluntari din oraș, la întâlnirea dedicată celei de-a 70-a aniversări de la al doilea val de deportări:
Dragii mei, am fost martor la toate cele trei valuri de deportări, fiindcă m-am născut în 1934. În 1940-41, mai mult de 22600 de oameni au fost ridicați și trimiși în Siberia, dintre care 7500 au fost împușcați în raionul Taișet, în Siberia. Erau primari, directori de școală, într-un cuvânt, intelectuali. Era primul val.
Al doilea a avut loc în anul 1949. 6 iulie este o zi neagră în viața noastră. Atunci au fost trimiși în Siberia peste 34 mii de moldoveni. Vreau să vă spun ce s-a întâmplat în noaptea aceea, pentru că n-am dormit – câinii lătrau, cotcodăceau găinile, femeile plângeau (vocea i se frânge de la lacrimile care îl podideau – nota autorului). Toată lumea era îngrozită de ceea ce s-a întâmplat în satele noastre. Tot ce aparținea acestor oameni a fost luat de stat. În casele părinților voștri, în casele voastre, au fost deschise primării, depozite, când v-ați întors, nu v-au dat nimic, nimeni nu a avut nevoie de voi. Spun încă o dată că 6 iulie a fost o zi groaznică în viața poporului meu. Spun „al meu”, pentru că toată viața mea am trăit și am lucrat pentru acest popor. V-ați pomenit în Siberia ca dușmani ai poporului, așa și erați priviți la început, dar părinții voștri au demonstrat cum trebuie să fie adevăratele Personalități și datorită acestui fapt oameni au început să vă trateze în mod prietenos și sunt mândru de această trăsătură a poporului meu.
Și cel de-al treilea val – 1951, când mai mult de 6000 de persoane au fost ridicate și exilate. În total, vreu să menționez, peste 62 de mii de moldoveni au suferit atunci din cauza regimului stalinist. Imaginați-vă că părinții dvs. munceau pe ogoare pentru a avea totul, lucrau toată săptămâna, se spălau sâmbăta, se duceau la biserică duminica pentru a aprinde o lumânare și a se ruga. Kolhozurile, puterea sovietică au pus capăt la toate acestea. Deci, va fi corect să spun că sunteți o mândrie și un exemplu pentru toți în localitățile voastre. Părinții voștri pe parcursul vieții au construit câte trei case, cum să nu fim mândri de ei! Harnici și demni de respect, ei v-au crescut, v-au educat să fiți așa cum sunteți. Sunt mândru de voi și vreau ca toată lumea să fie mândră. Mergeți cu fruntea sus și nu plângeți, niciodată nu plângeți.
La final, vreau să spun referitor la voluntariatul meu. Deci, mă trezesc în fiecare zi, mă duc undeva, decid ceva, mă întâlnesc cu cineva, ajut pe cineva, faceți același lucru și dumneavoastră și veți trăi mulți ani, ca mine. Și eu, în viața mea, am suportat foametea din 1946-47, când mama, ca să nu murim, gătea ceva din buruiene cu puțină făină. N-o să credeți, dar din 1945 până în 1953 nu am gustat bomboane. Atunci mama mi-a spus niște cuvinte minunate: dacă vrei să scapi de toate astea și să trăiești bine, învață. Și am învățat. Ne duceam la școală cu opinci și flămânzi, în schimb cântam: „Trăiască Stalin, care ne-a dat o astfel de viață”. Așa că trăiți și nu uitați cine sunteți – Oameni cu literă mare.
