De la înălțimea vârstei mele, acest bărbat mi s-a părut un băiețel… Să facem deci cunoștință, cum mi s-a spus, cu un tânăr priceput, inginer-șef la reprezentanța unei societăți pe acțiuni din teritoriu, antrenor al clubului de fotbal „Ungheni”, Vasile Codreanu.
— Ce universitate ați absolvit la Iași?
— Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”, facultatea electrotehnică, specialitatea metrologie în industria electrică. Ce înseamnă? Instrumente de măsurare. Este ceva interesant, dar la noi în Moldova nu e prea dezvoltată. Speranța că o vom dezvolta, desigur, există, șanse de asemenea, dar…
— De ce ați ales ceva ce nu există la noi în țară?
— La început, când încă studiam în România, la liceu, aveam de gând să rămân acolo, de aceea am și ales această specialitate. Apoi am decis să mă întorc acasă. De fapt, școala primară am absolvit-o în Cornești, unde m-am născut, apoi am învățat la liceele „M. Eminescu” și „V. Alecsandri”.
— Fotbalul, trebuie să înțelegem, e pasiunea dvs.? Însă ați transformat-o în muncă, dacă v-ați încumetat să antrenați un club de fotbal?
— Da, antrenez clubul municipal de fotbal, sponsorizat 99 la sută de primărie și 1 procent – de către prietenii mei, care doresc ca pe harta fotbalului din Moldova să fie și orașul Ungheni. De succese sunt mulțumit. E primul an și suntem în divizia „B” a campionatului pe locul al treilea. Înaintea noastră sunt echipele din Florești și Soroca. Dar există speranța că le vom întrece.
— Deocamdată cel puțin Floreștiul.
— Cei de acolo au buget și el are un anumit rol. Ce-i drept, suntem unica echipă din țară în care joacă doar băieți din Ungheni, în altele sunt jucători din Chișinău, Bălți. În Florești și Soroca sunt doar câțiva jucători de ai lor, pe când noi, de la începutul formării echipei, ne-am pus scopul să joace numai ai noștri.
— Schimbul de mâine în fotbal crește?
— Da, în echipă avem băieți tineri, la școala sportivă se ocupă băieti foarte buni, cu încetul vor ajunge la fotbalul de maturi. Cei de 16 ani sunt antrenați de Sergiu Țâcu, de 18 – de Dumitru Cebotaru, de 11 ani – de Sergiu Noni, Ion Poia lucrează cu cei de 6-8 ani, Anatol Băcăleț – cu băieți de 8-14 ani.
— Ce v-a îndemnat să vă întoarceți acasă? Părinții, o fată?
— Soția mea e cea care dorea să rămânem acolo. Dar eu am decis că acasă voi putea face mai mult.
— Sufletul pereche unde l-ați cunoscut?
— Ea, de asemenea, a studiat la Iași, am văzut-o în tren. Cu ce m-a cucerit? Cu zâmbetul.
— A rămas zâmbitoare și în viață?
— Vreau să spun că e o femeie foarte calculată și înțeleaptă. Nu pot să afirm că aș crede în dragoste la prima vedere, e cu mult mai important, consider eu, respectul și educația. În concepția mea, dragostea se bazează pe respect, sinceritate, încredere și educație.
— În acești ani ați descoperit ceva nou la soție?
— Faptul că este o mamă minunată, avem doi copii. La al treilea nu ne gândim, dar cum va fi dat. Ei sunt diferiți, dar și noi de asemenea – e una să crești un copil când ai 25 de ani și cu totul alta la 30 sau 35.
— Câți ani ați trăit în România? Nouă? Când v-ați întors, ce ați văzut în Ungheni?
— Eu, când m-am întors, mă gândeam să-mi fac prieteni noi. Cu atât mai mult cu cât România, atunci când eu am plecat acolo, încă nu era atât de dezvoltată. Acum – eu locuiesc aici de 9 ani — Iașul e de nerecunoscut, iar atunci era aproape ca la noi.
— Există speranțe legate de viitorul țării?
— Nu prea. Să plecăm? Uneori îmi vine gândul că va trebui să plecăm de dragul copiilor. Noi ca noi, am crescut, dar pentru copii îmi doresc să aibă și piscină, și patinoar, și toate celelalte pentru dezvoltarea lor.
— Vă place politica?
— Am făcut o încercare cu patru ani în urmă, dar nici nu o pot numi politică, au avut loc trei întâlniri și cu asta totul s-a încheiat. Iar acum politica, cred, este un lucru destul de murdar. Nu vreau. Tinerii? Printre tineri sunt mulți oameni inteligenți, inclusiv în politică, dar nu cred că li se va da o șansă și că vor fi apreciați.
— Numele Codreanu obligă?
— Am așteptat această întrebare. Tata cu mama m-au educat, însă tot ce am obținut, am obținut singur. Uneori mi se spune că sunt antrenorul echipei pentru că tata lucrează la primărie. Iar mie mi se pare că el nici nu știe că eu sunt antrenor.
