Întemeierea statului românesc de la răsărit de Carpați de către Bogdan I din Maramureș, primul voievod și domn al Moldovei (1363-1367), a fost urmată de consolidarea internă și externă a noului stat, atât în timpul acestuia, cât și după urmașii săi.
Etapele consolidării și dezvoltării Țării Moldovei cuprind toate elementele și laturile esențiale privind formarea și afirmarea unui stat centralizat, independent, cu o poziție geografică bine situată și invidiată în contextul factorilor externi, grevați (împovărați) în special de raportul de interese exercitate de Hoarda de Aur (tătărească), Regatul Ungar (de origine asiatică) și cel Polonez (cu influență catolică). Perspectiva lor era unică, deținerea controlului asupra Țărilor Române (Transilvania, Muntenia, Moldova).
Încă de la începuturi, în statul medieval Moldova, s-au ivit probleme, care trebuiau rezolvate de primii voievozi, respectiv adaptarea de măsuri organizatorice-teritoriale pentru administrarea țării, ținându-se cont de vechile structuri teritorial-administrative și fiscale, concomitent cu problemele privind apărarea țării împotriva agresorilor (tătari, maghiari, poloni ș.a.).
Alături de instituțiile fundamentale ale statului, create împreună cu toate mecanismele funcționale, de la cele centrale (domnia), instituțiile auxiliare și executive (adunarea țării, statul domnesc și marii dregători), la instituțiile locale (ținutul, târgul, satul), Biserica ocupa un loc fundamental. Primii domni au ținut în atenție problemele ei cele mai importante: înființarea mitropoliei, ctitorirea de biserici și înzestrarea acestora cu mijloacele necesare activității lor ecleziastice. După Bogdan I, la conducerea Statului Moldovenesc a urmat fiul său Lațcu (1367-1375), care avea reședința la Siret.
Influența catolicismului de la Roma, începută până la dominația tătarilor, a fost reîncepută prin înființarea Episcopiei de Siret (fosta Episcopie a Cumanilor) moment de debut al relațiilor Moldovei cu sfântul Scaun Apostolic (1370). În situația în care regele Ungariei, Ludovic de Anjou (1342-1382), devine rege și al Poloniei (1370), Moldova condusă de Lațcu este cuprinsă din ambele părți (vest și nord) de aceiași putere. În aceste condiții domnitorul este atras în sfera bisericii catolice.
Este însă cunoscut faptul că Lațcu a fost nevoit să facă pasul spre catolicism, gestul lui fiind de natură politică: asigurarea independenței statului amenințat de Ungaria și Polonia, prin protecție din partea Papei de la Roma. Demersurile făcute de Lațcu nu au afectat credința populației din Moldova care a rămas în majoritatea ei ortodoxă.
După moartea voievodului Lațcu, la domnia Moldovei vine Petru I (1375-1391), în timpul căruia se consolidează structurile statului feudal. Acesta este voievodul care mută capitala Moldovei de la Siret la Suceava, aici ridicând Cetatea de Scaun, Curtea Domnească și construind prima catedrală mitropolitană a Moldovei, respectiv Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe (Mirăuți).
În plan extern, orientarea spre Polonia și a voievodului Petru I a fost determinată de judecăți bine cumpănite, existând interese atât de ordin economic (prin schimbul de mărfuri care circulau pe drumul moldovenesc etc.), cât și politice (contracararea dominației Ungariei, cu reale tendințe de ocupație a Moldovei încă din timpul lui Bogdan I). Poate și unele legături mai vechi moldo-polone și unele alianțe dinastice au contribuit la decizia luată cu un stat puternic, cum era Regatul Poloniei.
Recunoașterea suzeranității polone a fost o măsură corectă din partea voievodului Petru I, care, în contextul relațiilor externe, stabilește regula cea mai bună în ceea ce privește garanția apărării statului său. Se are în vedere relații de bună vecinătate întemeiate pe acte de asemenea gen, fundamentate în Europa Evului Mediu. Semnarea actului de vasalitate din 6 mai 1387 creează o tradiție pentru Moldova, respectată până în sec. al XVII-lea. Prin tratatul din 1387, nu înseamnă că Moldova, nu și-ar fi păstrat independența, dimpotrivă, „depunerea omagiului și trecerea în rândul vasalilor regelui Vladislav Jagello i-au adus un spor de prestigiu, reflectat în anumite fapte din ultimii ani ai domniei lui Petru I”, scrie istoricul Ștefan Gorovei.
Pe linie consecventă a întăririi independenței Moldovei, tot voievodul Petru I a fost inițiatorul stabilirii ierarhiei Bisericii Ortodoxe, în fruntea căreia a vrut să-l așeze pe episcopul Iosif, rudă cu familia domnitoare. Însă, în 1391, Patriarhul de la Constantinopol a trimis un emisar de origine greacă, Teodosie, un arhiereu pretendent la funcția de mitropolit. Dar Petru I nu l-a primit, trimisul fiind nevoit a se întoarce de unde venise. După retragerea lui Teodosie, Patriarhia mai încearcă a-l trimite din nou, pe un anume Ieremia, 1392, necerut de voievodul Moldovei, Roman I (1391-1394), fratele lui Petru I, astfel că acest Ieremia nu poate rămâne în Moldova. „Însă înainte de a părăsi țara îi afurisește pe domn, pe cei doi episcopi, Iosif și Meletie, pe boieri și pe popor” (N. Iorga, Istoria bisericii românești, p. 48-49). În septembrie 1395 mai are loc o încercare de aplanare a conflictului, Patriarhul trimițând „spre părțile Vlahiei… în părțile Maurovlahiei pe mitropolitul Mitilene, cu scrisoare-mandat din partea sa, cu recomandarea de a nu face nimic rău celor doi episcopi (Iosif și Meletie). Din inițiativa Patriarhului (Matei) în 1397 este trimis și arhiepiscopul Mihail al Betleemului „întrucât creștinii aflați în preasfintele dioceze din Maurovlahiei și Galiției au mare nevoie de îngrijire și supraveghere duhovnicească…” (C. Pilat, între Roma și Bizanț).
Abia în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), în 1401, se stinge neînțelegerea. Acest voievod trimite o delegație la Patriarhul din Constantinopol, având ca scop, după cum arată Nicolae Iorga: „O solie de clerici și de boieri, moldoveni merse la Constantinopol pentru a face Patriarhului acea rugăminte care să-i permită lui, de a da lui Iosif recunoașterea pe care acesta o ceruse prea mult… Solia ajunsese în capitala bizantină în mai-iunie 1401 și îndată se redactează scrisorile patriarhale care făcură din Moldova o nouă provincie mitropolitană, iar pe Iosif, cel dintâi Mitropolit (26 iulie 1401)”. După cum am menționat mai sus, Iosif fiind „un localnic și înrudit cu familia domnitoare a țării…”. Evenimentul epocal este consemnat și în cronica lui Grigore Ureche: „domnii țării, și-au făcut mitropolit și i-au dat scaun o sfântă mănăstire mare, mitropolie în orașul Sucevei, lângă polata (curtea) domnească, cu multe sate și ocine dându-i, să fie în slujba acei sfinte mănăstiri, mitropolii și câteva ținuturi în eparhia ce i s-au dat, făcându-i epitrop legal”. Pasajul din cronică consemnează faptul că scaunul mitropolitului era în orașul Suceava, în mănăstirea Mitropoliei lângă Curtea Domnească, referințele fiind făcute pentru Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe (Mirăuți), prima catedrală mitropolitană a Moldovei. Aici s-a înscăunat biserica neamului în mod legal și pe cale pașnică, dar nu și ușoară.
Organizarea ierarhică și canonică a Bisericii Ortodoxe în Moldova a parcurs un drum sinuos, tulburările fiind cauzate atât de ofensiva catalicismului maghiar în Transilvania și Maramureș, cât și de obiectiva dorință a voievozilor tânărului românesc înființat de Bogdan I de a întemeia Mitropolia Moldovei într-un stat independent, ceea ce s-a făcut.
Procesul de înființare a Mitropoliei statutului românesc feudal de la răsăritul Carpaților Orientali începe în timpul lui Petru I și se încheie în timpul nepotului său de la frate, Alexandru cel Bun, în anul 1401. Scaunul mitropolitan și sediul Mitropoliei Moldovei a fost la Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava (Mirăuți), din 1401 până la 1522, când se mută la noua Biserică. Sfântul Gheorghe din Suceava, în timpul domniei lui Ștefan IV cel Tânăr (1517-1527). Mai târziu, în timpul domnitorului Alexandru Lăpușneanu (1522-1561; 1564-1568), mutând capitala Moldovei la Iași, în 1564, se stabilește aici și reședința mitropolitană: „Aceasta o cereau, așa cum sublinia Constantin Erbiceanu (teolog-istoric), interesele naționale și canoanele și praxa Bisericii Ortodoxe”.
Să fim demni și cu credință față de Biserica Neamului, care are în timp cele mai frumoase tradiții creștinești. Să nu căutăm sfinți și biserici străine neamului, aparent cu mult mai târzie comparativ cu Mitropolia Moldovei (de la Siret până la Nistru – Carpați versus Marea Neagră). Canonul 8 al Sinodului de la Niceea (325), care nu admite suprapunerea jurisdicțiilor altor episcopii. Iar respectarea lui depinde în mare măsură de enoriași. Când?
