Azi vom pleca la Centrul de Sănătate Mentală din Ungheni pentru a sta de vorbă cu psihiatrul Mariana Darii, despre care oamenii spun că e foarte bună, radioasă, deschisă pentru comunicare.
— Cu ce probleme concrete pot să mă adresez dumneavoastră?
— În societatea noastră, cu oricare, începând cu starea depresivă.
— Dar ce să facem dacă nu ştim că o avem?
— E posibil. De obicei, ce ne trezeşte nelinişte? S-a întâmplat ceva în familie, am rămas fără lucru, fără bani şi aceste emoţii sunt o reacţie normală a organismului, ne este trist, ne supărăm, ne indignăm, suferim, suntem neliniştiţi, nu putem dormi, ne gândim mereu la cele întâmplate şi din această cauză nu putem munci normal, nu ne putem concentra – acest lucru e ceva normal şi trebuie să treacă în 72 de ore. Dacă durează mai mult, trebuie să ne gândim la o vizită la psihiatru.
— Poate ar trebui să ne adresăm chiar şi atunci când pur şi simplu ne este greu pe suflet?
— E o situaţie mai diferită. Voi da un exemplu. Bunăoară, o persoană mai bine de două săptămâni are o dispoziţie proastă, nu doreşte să comunice cu alţii, să facă ceea ce a făcut mai înainte, nu vrea să arate bine, să iasă din casă – această situaţie deja poate fi numită depresie. În plus, se schimbă starea lui fizică, inima bate accelerat, simte oboseală, apar probleme legate de digestie, inhibiţia şi acesta cu atât mai mult e un motiv pentru a consulta un medic.
— Poate e adevărat ce se spune că toate bolile noastre încep de la cap? Şi înainte de a trata „tensiunea” trebuie să ne adresăm la dvs.?
— Aşa este, la mine trebuie să vină şi oamenii cu hipertensiune. Doar deseori organismul reacţionează în acest mod la situaţiile de stres.
— Să vorbim despre dvs.
— Eu sunt din raionul Ialoveni, satul Mileştii Mici. Am visat mai întâi să devin procuror, dar pentru aceasta trebuia să cunosc istoria, care nu-mi prea plăcea, cu toate că învăţam bine. Apoi am dorit să mă fac pedagog, cu atât mai mult cu cât mătuşile şi unchii mei sunt profesori de limba română, însă verişorii şi verişoarele – lucrători medicali şi am vrut să devin medic. Mă tot speriau că va trebui să învăţ foarte mult. Am hotărât să mă duc mai întâi la colegiul de medicină, ba şi tata se gândea că e posibil să nu intru la universitate…
— De ce tata, de obicei, se spune mama.
— La noi tata era cel care lua toate hotărârile. Familia noastră era extraordinară – noi, trei copii, alături întotdeauna era bunica, mama tatei, la care eu petreceam foarte mult timp, ea mă lua la biserică unde cânta în cor. Credinţa în Dumnezeu de la ea o am. Omul trebuie să creadă în ceva, fără credinţă el nu poate exista.
— Aţi intrat la colegiu…
— Am intrat, am învăţat un an şi m-am plictisit, pentru că era foarte uşor să învăţ. Apoi a fost luată decizia privind admiterea la universitate în baza notelor şi eu am fost primită. Acolo trebuia să învăţ, îmi plăcea foarte mult chirurgia, chiar vroiam să mă fac chirurg, apoi am început să mă gândesc la cardiologie, dar când am văzut cât de mult suferă bolnavii, mi-am zis că nu-i de mine.
— Aţi decis să fiţi psi-hiatru?
— Nu chiar dintr-o dată. La început, analizam şi narcologia, şi psihiatria. În timpul studiilor am lucrat la orfelinatul pentru copii cu deficienţe psihice. Era interesant pentru mine. Imediat după terminarea universităţii şi până am intrat la rezidenţiat am lucrat asistentă medicală în secţia de narcologie. Când a trebuit să merg la stagiu, am ales din întâmplare Ungheniul, aici la fel era secţie de narcologie şi psihiatrie. În anul trei am venit la stagiu tot aici, apoi şi la lucru, în plus, am fost invitată.
— De câţi ani sunteţi aici?
— În decembrie vor fi 10. Mi-am găsit aici fericirea? Probabil, da. Pur şi simplu, oamenii nu pot fi absolut fericiţi. Această stare de spirit se întâmplă într-un anumit moment, ea nu durează veşnic.
— Ce ne lipseşte nouă tuturor?
— Linişte. Noi nu credem în puterile noastre, ne concentrăm asupra a orice, numai nu asupra forţelor noastre. Înţelegere. Trebuie să înţelegem ce ne frământă, ce nu ne aranjează în viaţă, doar fiecare are problemele sale, unul nu e mulţumit de familie, altul de sănătate, de sine, de copii. Trebuie să înţelegem de ce suntem nemulţumiţi, ce nu ne aranjează. Să vorbim cu persoana apropiată. De exemplu, de ce procedează aşa? Nu are încredere? De ce nu are? E complicat, dar e necesar. E nevoie de comunicare, ea ne lipseşte, nu ştim a comunica.
