Mătușa Agafia, o femeie de șaptezeci de ani, slăbuță, mărunțică, dar iute de picior, toată viața a lucrat poștăriță în sat, și acum geanta din spate nu o putea lăsa. Era mândră că lucra poștăriță, știa toate noutățile din sat, cine a decedat și de ce a decedat, cine s-a căsătorit, cine s-a născut. Știa până și numele la copiii din fașă și de cine sunt botezați.
De când a decedat moșneagul ei, moșul Toader, mătușii i-au mai slăbit puterile, parcă nu avea puterea care o avea mai înainte și rău se întrista. Se culca devreme, dar pe la ora patru dimineața era trează și toate amintirile din trecut și le depăna. Își amintea adesea cum s-a căsătorit cu soțul ei. El era din satul vecin, s-au întâlnit când s-a făcut bal în sat, maică-sa îi cususe o rochie de mai mare frumusețea, nimeni în sat nu avea așa rochie, da și ea era frumoasă, era nu chiar înaltă, cu ochii negri, sprâncenele frumos arcuite, negre și avea o gâță frumoasă pe care o purta pe spate.
Toader era și el la bal, cum a văzut-o pe Agafia, a invitat-o la joc și mai mult nu i-a mai dat drumul de mână până nu s-a terminat balul. Seara a petrecut-o acasă și foarte îndrăzneț a intrat în casă și a cerut-o de mireasă. Părinții ei au rămas șocați, până când tata Agafiei l-a întrebat:
– Da al cui băiat ești tu? După ce a aflat al cui băiat este, s-a mai liniștit și a spus, că a lui va fi fata, dar să vină sâmbătă cu părinții și să se înțeleagă ca toți oamenii gospodari.
Așa Agafia în toată dimineața își depăna amintirile, când își amintea una, când alta.
…Toată noaptea a plouat, spre dimineață s-a lăsat frig și afară se formase o pojghiță de gheață, așa că mătușa Agafia atent, încetișor porni din casă să-și mulgă văcuța. Când a trecut pe lângă gardul de lângă ocol parcă i s-a părut că a auzit un geamăt, dar a mers mai departe, gândindu-se: mi s-a părut.
Pe văcuță o numise Fetița, i-o dase de pomană vecina Mărioara când îi fătase ei vaca doi viței, unul era buhăieș, era mărișor, dar al doilea – o văcuță mititică, slăbuță încât vecina nici nu a vrut să piardă timpul crescând-o, a strigat-o pe Agafia la gard și i-a propus ei vițica să o crească cu gândul că nu mai are ea zile multe.
Însă Agafia s-a atașat de vițică, cumpăra lapte, o hrănea și a crescut o văcuță frumoasă și tare o iubea pe Agafia.
Vara o lăsa liberă prin ogradă, dacă Agafia lucra prin grădină ori prin ogradă venea la ea, o apuca cu gura de fustă și se juca. Așa Agafia a crescut o frumusețe de vacă, acum îi dădea lapte și mătușa avea și smântână și brânză îndeajuns.
Ieșind din ocol, bătrâna iarăși auzi un geamăt de om de după gard. Făcându-și semnul crucii, se urcă pe gard și văzu corpul aproape total dezgolit al unei fete cu un cuțit în burtă. Agafia nu a recunoscut a cui e fata, era bătută, plină de sânge și afară nu era încă ziuă albă, mai la o parte zări un tânăr, dar de spaimă nu l-a cunoscut.
Agafia, înfricoșată, se porni repede spre casă să sune la polițistul de sector, dar nu păși bine pragul casei că a simțit o lovitură puternică în cap. Agafia căzu fără cunoștință pe jumătate în veranda casei, pe jumătate pe pragul casei.
Când s-a luminat de ziuă, vecinul Vasile Plop, care era alături cu casa Agafiei, privi peste gard și se îngrozi, văzând-o pe Agafia căzută jos și plină de sânge, totodată văzu că de la casa Agafiei se îndepărta grăbit Ion Mititelu.
Vasile a sunat polițistului de sector, Vlad Grigoraș, și îi spuse despre omorul bătrânei Agafia. Vlad Grigoraș a sunat la raion și a chemat criminalistul, Ion Păduraru, totodată venise și procurorul Daniel Nebunu și medici legiști, între timp polițistul de sector a dat și de fetița moartă de după gard.
Vasile Plop a recunoscut fetița – era fiica părintelui Serafim de la biserica Nașterea Maicii Domnului.
Au luat cadavrele, criminaliștii au găsit în verandă un ciocan și o bărdiță.
Ion Mititelu a fost adus la sectorul de poliție, lui îi era porecla Mititelu, dar era un bărbat de o sută cincizeci de kilograme, mare și gras, și cât era de mare, atâta și era de fricos. Lui i-au luat amprentele de la degete, au comparat cu amprentele de pe ciocan, erau identice, dar s-a constatat că pe ciocan nu erau urme de sânge, pe bărdiță era sânge, dar amprentele lui Mititelu nu au fost depistate. Ion înțelesese că îl învinuiesc că a ucis bătrâna, dar el ținea una și bună că nu a omorât femeia. Până când s-a scăpat cu vorba că el, când a venit, a văzut că bătrâna e moartă. Și a spus: sunt vinovat, dar nu am ucis bătrâna, eu am găsit-o moartă, dar am venit la ea să cer ceva de lucru, eu des o ajutam la lucru pe lângă casă, vara trecută am curățit soba și am văzut că lângă sobă era parcă un ascunziș în care se vedea că cineva scotea din când în când o cărămidă și ceva punea în ascunzișul cela. Eu m-am gândit că bătrâna ascundea bani și astăzi, văzând bătrâna moartă, am scos cărămida și am luat de acolo o băsmăluță cu bani. Procurorul îl întrebă unde este băsmăluța cu bani?
Ion zise: „E la mine, nici nu știu câți bani sunt” și a scos din sân o băsmăluță legată în câteva noduri, cu bani.
Daniel le-a numărat și i s-a făcut milă de bătrână, se vede că strângea bani de moarte. Avea o mie șapte sute de lei.
Daniel chemă polițistul și îi zise: „Duceți bănuitul în izolator și chemați preotul să-l interoghez”.
Preotul Serafim, un bărbat de cincizeci de ani, era distrus de durere, nu se putea abține și plângea mereu.
Daniel i-a spus: „Povestiți despre familia dumneavoastră, despre fetiță”.
Preotul începu să povestească: „Am o familie numeroasă, doisprezece copii, șapte băieți și cinci fete. Majoritatea sunt peste hotare, am un fiu Gheorghe de treizeci de ani, este căsătorit, locuiește în România, fiica Diana tot e căsătorită, trăiește în Moldova, acasă o aveam numai pe Lenuța, ea are treisprezece ani, învață în clasa a VI-a. Feciorul Ovidiu învață în clasa a VIII-a, restul toți sunt peste hotare, fetele învață în România, băieții care sunt în Anglia, care în Franța, toți învață. Am noroc de copii capabili, toți au învățat foarte bine în școală și ușor au intrat la universitățile de peste hotare.
„Cu cine fiica dumneavoastră era prietenă?”, întrebă procurorul.
„Nu avea prietene preferate”, spuse părintele Serafim. Între timp medicul legist insistent l-a chemat pe Daniel să iasă din cabinet.
Acela nemulțumit a ieșit din cabinet. Medicul legist Vlad Neculăescu îi mărturisi: „Domnule Daniel, fetița era însărcinată în două luni”. Daniel zise: „Doamne, ce crimă, ne vom clarifica noi”.
A intrat în cabinet și a întrebat. „Feciorul Ovidiu, cum se purta cu sora sa, în ce relații erau? Ce prieteni mai avea el, cine mai venea pe la voi?”.
Părintele parcă se pierduse de atâtea întrebări și spuse: „Ovidiu se împăca foarte bine cu Lenuța, nu i-am văzut să se certe”.
– Dar cine este prietenul lui? Câți ani are? Cum îl cheamă?
– Prietenul lui este Efim Stratulat, el este mai mare decât feciorul meu cu trei ani, are acum optsprezece ani. El des vine pe la noi, e prieten cu Ovidiu și cu Lenuța, este dintr-o familie de oameni gospodari și cu credință.
Daniel spuse: „Sunteți liber, nu plecați din sat nicăieri și acum cu doi polițiști vă duceți acasă la dumneavoastră și ei vor examina camera fiicei. Și spuneți soției să intre la mine”.
Soția părintelui Serafim era o femeie slăbuță, liniștită, dar acum de scârba care dăduse peste familia ei, era pierdută, plângea fără să se oprească.
La întrebările procurorului nu a spus nimic nou, doar ceea ce a mărturisit și părintele Serafim, atâta doar că fiica Lenuța era pentru ea ca o rază de soare, era cuminte, liniștită, ascultătoare – și iarăși începea a plânge în glas: „Fata mamei, fată, cui i s-a ridicat mâna să-mi omoare copila?”.
Între timp, un polițist îmbrăcat în haine civile se afla pe sală în apropierea tinerilor Ovidiu și Efim Stratulat și asculta convorbirea lor, scriind la telefon.
Efim, enervat, îi zicea lui Ovidiu: „Să te ferească Dumnezeu să te scapi cu vorba, vei fi și tu vinovat, fiindcă ai știut de relațiile mele cu Lenuța, dar nu ai spus la părinți”. Ovidiu începu a plânge și zise: „Am știut, dar nu am știut multe din ceea ce tu îți permiteai să faci și de ce a trebuit să-mi omori sora? De ce ai omorât-o pe bătrâna Agafia care era bună cu toată lumea, de ce?”.
„Sora ta mi-a spus că e însărcinată și că îi va spune mamei tale, dar bătrâna m-a văzut lângă Lenuța”.
Polițistul a intrat într-un cabinet și de acolo l-a sunat pe Daniel și i-a transmis telefonul cu care a înscris convorbirea celor doi tineri.
Polițiștii au depistat în camera Lenuței un zilnic unde ea scria cum se purta cu ea Efim. De la prima întâlnire până la penultima. Era ceva groaznic, el o amenința că dacă va spune la părinți, el îi ucide pe toți și le dă foc la casă. Daniel a luat zilnicul și l-a anexat la dosar. El a înțeles tot și a ordonat să îl aducă la interogatoriu pe feciorul părintelui, Ovidiu.
Băiatul a intrat timid, parcă speriat, se salută și nu știa ce să facă mai departe.
Daniel îi zise să se așeze, la întrebările lu Daniel Ovidiu răspundea liniștit – câți ani are, ce fel de prieten îi este Efim, cu ce se ocupau ei în fiecare zi, dacă o implicau pe Lenuța în jocurile lor. După treizeci de minute de întrebări l-au eliberat, spunându-i – din sat să nu plece nicăieri, dacă va fi chemat, imediat să vină la polițistul de sector.
Peste jumătate de oră a fost invitat Efim Stratulat, el a intrat foarte agresiv, strigând de la ușă: „Eu nu am înțeles, cu ce ocazie m-ați chemat pe mine la poliție? Ce am eu cu familia preotului ori cu moartea bătrânei?”.
Daniel liniștit îi spuse să ia loc și puse telefonul, aici se auzea destul de bine cum Efim îi dădea întrebări lui Ovidiu: „Ce ai spus? Nu cumva m-ai trădat?”. Ovidiu îl întreba; „Nu înțeleg de ce ai omorât-o pe Lenuța? De ce ai omorât-o pe mătușa Agafia, ce rău ți-a făcut ea?”.
Efim îi răspunse: „Lenuța mi-a spus că este însărcinată și că mă va spune la maică-sa, eu am fost nevoit să scap de ea, da baba m-a văzut și a fugit să sune la poliție, ce trebuia să fac?”.
Daniel i-a citit și câteva fragmente din zilnicul Lenuței. Efim, ascultând, s-a schimbat la față, lui nu-i venea a crede că totul a ieșit la iveală.
Daniel îl întrebă: „Ce nu-ți este clar, băiete? La așa o vârstă fragedă ai două omoruri în spate, cum crezi, la câți ani vei fi judecat? Ia și scrie o lămurire sinceră, clară, și se va mai vedea ce va fi mai departe”.
Efim se schimbase definitiv, nu mai ridica vocea și liniștit și amănunțit a descris toată crima săvârșită de dânsul. Polițiștii i-au pus cătușele și l-au dus în izolator.
Nu zăbavă au venit părinții lui Efim, amândoi într-un glas țipau și blestemau că îi învinuiesc feciorul pe nedrept.
Daniel le-a scos și le-a dat să citească lămurirea lui Efim. După ce au citit, ei s-au liniștit și parcă îmbătrâniți porniră spre casă.
Mergeau și se gândeau cum de au putut ei să-l scape din mâini pe Efim? Cum de a putut el să comită așa omoruri? Și ce va fi mai departe?
Judecata a avut loc după două săptămâni, în clubul din sat, a fost la judecată tot satul, a fost jelită și Lenuța că era în floarea tinereții ruptă din societate, dar mai mult o jeleau pe biata mătușă Agafia care era bună cu tot satul, nici odată nu a făcut niciun rău nimănui și acum a ajuns la așa o moarte strașnică.
Nimeni nu l-a jelit pe Efim, toți îl priveau cu ură, numai părinții îi mai țineau parte. A fost judecat la douăzeci de ani de detenție în închisoare de tip închis.
