De la 90 încoace, suntem un popor independent. În gândire, în vorbire, în acțiuni suntem liberi. Atât de liberi, încât nu mai distingem linia care ne arată până unde ar trebui să fie responsabilitatea cetățenească și acolo până a cere să îți fie respectat dreptul de cetățean al acestei țări.
Majoritatea nu (re)cunosc noțiunea de a beneficia și cea de a cere într-un mod grosolan, chiar cinic pe alocuri, pentru că lui i se cuvine. Ceea ce nu dorește stimabilul cetățean, e să cunoască și cealaltă parte a monedei – că e apt de muncă și nu de alocații sociale, că are dreptul de a-și pune mintea în mișcare și nu numai și să meargă pentru a se angaja.
În pragul sărbătorilor de iarnă m-am întâlnit cu o persoană care e trecut de 80 de ani și care are o energie de invidiat. Îmi spune cu năduf că el nu poate pricepe tineretul de azi. „Vezi, Doamne, bărbat de 27 de ani, vine la ușa celor de la asistența socială și strigă în gura mare că lui i se cuvine ajutorul social. Cum se poate așa ceva? Cum își va întreține familia? Ce ne facem cu cei care pe bune au nevoie de acel ajutor, dar nu vin, pentru că fie nu știu că pot și trebuie să beneficieze, ori sunt prea modești ca să o facă?”.
M-am întrebat și eu de multe ori. Nu am găsit răspuns. Ba, mai mult, m-am împotmolit. Acesta de 27 de ani, fiind viguros, cu un pic de glagolie în cap și cu obrazul gros a venit la lucrătorul social și și-a cerut dreptul. Altul care stă în vânt, ploaie, bolnav chiar (v-ați dat seama, vorbesc de oamenii străzii) nu o fac în cele mai multe cazuri.
Aici vă povestesc o altă întâmplare. Un cititor fidel al ziarului ne tot sună și ne tot sesizează de o femeie. Aceasta doarme pe unde apucă, târâie cu ea câteva genți din acelea țigănești. Dumnezeu știe ce are ea acolo, însă dânsa strigă la oricine că are aur. E bolnavă. Și revin la cititorul nostru. Mă întreabă în fiecare săptămână dacă autoritățile, responsabilii pot să întreprindă ceva ca să o ajute. Chiar m-a asigurat că va ajunge la Chișinău cu acest caz.
Până a ajunge el la centru am contactat eu lucrătorii sociali. Aici, binevoitoare, o specialistă ne răspunde că „fiecare om are dreptul să trăiască cum vrea. Ea nu dăunează nimănui. Noi cu forța nu instituționalizăm persoane”. Ceea de ce a beneficiat e că asistentul social i-a ajutat să-și perfecteze buletinul de identitate. Pentru stabilirea gradului de invaliditate e nevoie de spitalizare. Lucru care e dificil, fiindcă ea nu dorește și se pare că nici rudele ei nu vor să o ajute, iar poliția forța nu dorește să aplice.
Situație cam neclară. Cine să fie de vină? Oare libertatea care a venit peste noapte și noi nu știm ce să facem cu ea?
