Sunt evenimente care, pot spune, te fac iar şi iar să reflectezi asupra sensului vieţii. Cred că aşa a fost pentru mulţi, în special, pentru locatarii blocurilor de apartamente, cutremurul recent. Cine ştie, dacă zguduitura ar fi fost mai puternică sau mai îndelungată, poate pentru mulţi azi ar fi răsunat „odihneşte, Doamne, sufletul robului tău”. După cataclisme de acest fel înţelegi toată absurditatea supărărilor reciproce, certurilor, problemelor familiale şi îţi dai seama că mai scump decât viaţa, fie şi una flămândă, neîncălzită, nu există nimic. Mai îngrozitor decât cutremurul poate fi doar războiul. Restul poţi răbda, îndura, învinge.
Sincer vorbind, dacă nu mă sperie, cel puţin mă îngrijorează situaţia actuală din ţară. E paradoxal şi uimitor că 25 de ani toţi cei care s-au apucat să ne conducă ne-au dus, cum arată vorbele şi sloganele lor, pe noi şi pe ţară, spre bunăstare. Păcat că nu putem ieşi la un drum cât de cât bătătorit, ci continuăm să hoinărim pe coclauri cu ochii legaţi. Din ce motiv cei aleşi de noi se dovedesc a fi nişte „susanini”?
Poate cauza e că „nucleul” politicienilor noştri, orice togă ar îmbrăca, este plămădit cu drojdii sovietice, când conducătorii de toate rangurile mai mult vorbeau. Cu cât mai frumos trâmbiţau ei despre dragostea lor eternă faţă de ţara necuprinsă de atunci, faţă de popor şi unicul partid scump, cu atât mai devotaţi şi mai promiţători erau consideraţi, iar de lucrat lucra omul de rând, „însufleţit” de chemările de a ajunge, a întrece şi a îndeplini înainte de termen, muncea ca şi acum, cu un salariu mizer. Are rost să aşteptăm ceva judicios de la aceste clone sovietice? Te poţi bizui pe ele? Sunt ele capabile de ceva afară de vorbăraie şi jocuri cu sentimentele noastre, dacă sunt toţi de-o teapă? Ce-i drept, dacă mai înainte „psihologii” puterii ne manipulau sentimentele de „constructori ai comunismului”, azi sunt implicate toate simţurile noastre, inclusiv cele mai vulnerabile, mai fine, se joacă cu ele şi nu le pasă de nimic. E greu să recunoaştem, dar pe ei nu-i mişcă sentimentele noastre, cum nu-i mişcă nici restul ce se referă la noi. Sunt oameni deştepţii şi dacă într-adevăr ar fi dorit să facă ceva pentru ţară şi popor, ar fi făcut în acest sfert de secol. Înseamnă că nu vor. Însă au un imbold. Ce? Setea de putere, când totul le stă la dispoziţie, iar noi nu suntem decât un mijloc pentru a obţine toate acestea. Cred că pe oricine am urca pe piedestal situaţia nu se va schimba. Acest lucru va avea loc, probabil, doar atunci când la putere vor veni tineri. Drept că şi ei sunt molipsiţi de viţelul de aur – veşnicul stăpânitor al destinelor.
