Azi stăm de vorbă cu Ghenadie Şerbul, un bărbat tânăr, cu perspective, doctor şi director medical la Spitalul Raional Ungheni.
— Aţi schimbat cu tot dinadinsul bisturiul pe fotoliul de conducător?
— În prezent sunt director medical la Spitalul Raional, însă nu am renunţat la chirurgie, cu toate că, desigur, mă ocup mai mult de chestiunile administrative.
— Chirurgia trebuie s-o practici în permanenţă.
— Ceea ce şi fac: supraveghez pacientul, fac operaţii, consult , inclusiv în secţiile pediatrie și neurologie. Dacă este necesar, în timpul intervenției chirurgicale, de un al doilea chirurg, pot fi chemat la orice oră de zi sau noapte.
— Ce v-a făcut să vă ocupaţi de munca administrativă?
— Întotdeauna m-am condus de proverbul că e rău soldatul care nu visează să devină general. Probabil, aşa e generația noastră. În același timp, am văzut în aceasta o oportunitate de a crește profesional, de a-mi satisface ambițiile.
— Care trăsătură de caracter predomină — iniţiativa, activismul, exigenţa?
— Nu cred că a fi un manager bun înseamnă a fi un despot. Avem aproximativ 600 de angajați. Cu unii se poate de lucrat prin metoda morcovului, cu alţii – a biciului. Spitalul e o instituţie specială, lucrăm cu oamenii și acest lucru ca responsabilitate nu se compară cu nimic şi nu numai pentru că spitalul funcționează non-stop, dar este vorba despre starea de sănătate a pacientului.
— Cum aţi devenit chirurg?
— În timpul studiilor la universitate toţi se gândesc ce specialitate să aleagă. Sunt oameni care nu prea suportă sângele, unora le este mai uşor să lucreze cu utilajele, pe când un chirurg trebuie să aibă puţin sânge rece, deoarece de decizia lui deseori depinde viaţa pacientului.
— Acasă reuşiţi să uitaţi de lucru?
— Soţia mea la fel e medic şi în drum spre casă, uneori chiar în ospeţie vorbim de lucru, de spital. Iar acum am mai multă responsabilitate, mai multe chestiuni, a căror soluţionare depinde de mine, cu atât mai mult cu cât spitalul nostru e unul dintre cele mai bune în republică. Nu în zadar anume aici, la noi, se preconizează construirea unui spital regional.
— Haideţi să uităm şi noi de lucru. De unde a pornit neamul Şerbul?
— Cu regret, nu m-am interesat special de această chestiune. Unii spun că numele a provenit de la cuvântul „cerbul”, alţii — de la „sârb”. Nu ştiu ce ar putea fi legat de Serbia, căci m-am născut în Vulcăneşti, am crescut în Criuleni.
— Cum aţi îndrăgit medicina?
— Ţineţi minte, la şcoli erau combinate didactice de producţie, băieţii studiau automobilul, iar fetele — croitoria. Anterior, diriginta noastră de clasă lucrase asistentă medicală. Dânsa a propus ca fetele să studieze metodele de îngrijire a bolnavilor, adică, să fie personal medical inferior. Eu, unicul dintre băieţi, doi ani am mers cu fetele la spital, chiar am şi certificat că am absolvit acest curs. Am învăţat bine, şcoala am absolvit-o cu medalie de aur şi am fost admis la Universitatea de Medicină „Nicolae Testemiţanu” susţinând un singur examen. Când am absolvit-o, nu am luat diplomă cu menţiune, dar notele mele au fost puţin mai mici de „9”.
— Ce planuri aveţi?
— Această funcţie o voi ocupa cinci ani, fiind numit în bază de concurs. Erau şi concurenţi, dar treptat au fost cernuţi, însă eu am absolvit cursurile de management sanitar, am învăţat pentru sine, dar mi-au prins foarte bine.
— Ce aveţi pentru suflet?
— Familia. Avem un fiu şi o fiică pentru care, cu regret, acum am tot mai puţin timp. Îmi plac foarte mult călătoriile, dar nu am posibilitate. Vreau să văd Parisul, să iau şi copiii, cu atât mai mult cu cât ei învaţă în clase francofone.
