De fiecare dată îmi pun una şi aceeaşi întrebare atunci când particip la evenimentele care au loc pe meleagurile unghenene: pentru care merite şi cine i-a ridicat pe piedestal ca apoi să îi perceapă ca pe nişte salvatori ai naţiunii? Oare ei nu s-au desprins din aceeaşi mulţime compactă de oameni şi nu vor coborî la timpul potrivit acolo de unde au pornit? Mă refer la tot soiul de oficialităţi, începând cu preşedinţi, vicepreşedinţi, directori generali, primari, viceprimari, secretari de partid şi, mai nou, funcţionari mediocri, care de dragul postului s-au alipit la un partid de dreapta.
Şi cum scenariile deschiderii unei grădiniţe, unei săli de forţă sau dării în exploatare a unui drum de vreo câţiva kilometri în variantă albă sunt trase la indigo, fără oaspeţi de vază evenimentul nu poate fi consumat. Moderatorul, după o gură bună de aer trasă în piept, răspicat şi cu voce tare nu uită să-i prezinte aşa cum se cuvine. E mândru de sine că nu a schimonosit numele oficialilor, ca mai apoi să adauge, că doar datorită eforturilor lor comune, adică ale oaspeţilor parfumaţi, în costume din cea mai bună stofă şi pantofi de lac, sătenii au apeduct şi lumină pe străzi, elevii au gard în jurul şcolii, iar copiii acoperiş la grădiniţă.
Însă ceea ce nu voi tolera niciodată este că în toată această bucătărie implicăm copiii. Indiferent de prognoza meteo, fie ger sau arşiţă, îi facem părtinitori la jocul de-a guvernarea, impunându-i, prin cântec şi poezie, să le mulţumească celor pe care părinţii lor i-au urcat pe piedestal. Am fost martoră când la semnalul moderatorului copiii într-un glas au rostit: „Vă mulţumim că avem o sală de sport atât de încăpătoare”. Desigur, după o pauză scurtă, cei care se cred salvatori ai naţiunii îşi rostesc pe rând discursurile de mult răsuflate. Doar că ale lor cuvinte deja roiesc în mintea unora, cu mult înainte ca oaspetele să se apropie de microfon: le-a auzit şi la evenimentul precedent.
Nu am greşit cumva ordinea şi rolurile în societate? Oare nu pentru aceasta au fost puşi în fruntea raionului, comunei sau a unei direcţii importante ca să-și facă treaba bine? Nu este oare de competenţa lor să creeze condiţii mai bune pentru cetăţeni: drumuri, case de cultură, să doteze cu inventar şcolile şi grădiniţele, să aducă apa în comună şi câte şi mai câte? Nu mai este mult şi în curând le vom mulţumi celor cărora le-a nimerit zarul fericit şi sunt astăzi la conducere că există.
O rudă care locuieşte în Slovenia îmi povesteşte că toată vara au avut loc lucrări de reparaţie în grădiniţa din localitate. La începutul anului şcolar copiii au intrat într-o grădiniţă total schimbată. Doar că acest lucru s-a făcut fără fast şi mare pompă. Nimeni nu a tăiat panglica multicoloră, nu a răsunat muzica din boxe şi nimeni din conducerea localităţii nu a gustat din pâine şi sare. Altcineva îmi spune că în instituţia de învăţământ superior din România, unde îşi face studiile al doilea an, a fost deschisă o bibliotecă imensă. Autorităţile au făcut-o la cel mai înalt nivel, fără să se laude în stânga şi în dreapta şi fără să fie fotografiaţi cum îşi fac primii abonament la bibliotecă.
