Ștefan cel Mare prezintă în istoria Moldovei medievale, în istoria tuturor românilor și în istoria universală, o figură proeminentă, prin calitățile sale alese manifestate în anii de domnie (1457-1504). La tronul Moldovei a stat un timp îndelungat, aproape o jumătate de secol, și în acest timp a purtat 36 de bătălii, din care numai două le-a pierdut, după propria sa mărturisire, făcută doctorului său de origine italiană, Muriano.
Fătă efortul vieții lui întregi de a-și apăra țara, Moldova, care este una din cele trei părți componente ale spațiului românesc, altfel n-ar fi rezultat și n-ar fi fost posibilă Unirea lor în timp într-un tot întreg. Istoricul Ion Sabău în colecția de articole ”450 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare”, 1968, afirma ”că Ștefan cel Mare nutrea ideea unirii Moldovei Țării Românilor și Secuilor din Ardeal și câtorva regiuni ucrainene, asupra cărora avea influență, cu scopul apărării comune împotriva turcilor. Ștefan Voievod, urmărind acest scop, era preocupat de înfăptuirea înțelegerii depline și unire a celor trei țări românești.: Transilvania, Muntenia și Moldova. Cu Transilvania el întreținea în permanență cele mai bune raporturi, primea de la ea ajutor militar și, pe altă parte, dădea sprijin voievozilor din această țară împotriva puterii centrale a regatului ungar. În ce privește Țara Românească, dorea să o aducă la unire pe cale armară. De aceea avem tot dreptul de a afirma că Ștefan cel Mare a fost precursorul înfăptuirii unității neamului românesc”.
Adevărul nu ne permită să admitem, ca Ștefan cel Mare să fie zugrăvit de un oarecare socialist, comunist sau ”democrat” în Parlamentul R. Moldova drept un fel de moldovenist ”îngust”, care nu conștientiza, că moldovenii sunt parte a unui spațiu cultural și lingvistic mai vast. Puținele documente din acea vreme demonstrează cu totul altceva. De exemplu, în textul unui mesaj trimis la Veneția și prezentat în senat la data de 08 mai 1477, Ștefan cel Mare se referea la Valahia (Muntenia) ca la ”l”atra Vlahia”, adică ”o altă Vlahie”, subliniind în mod clar identitatea etnică a ambelor principate românești.
De asemenea, domnitorul moldovean se implica foarte des în afacerile muntenilor, demonstrat de un călător german (trimis în Moldova), autor al versiunii germane a „Hronicului Moldovenesc”, dedicat exclusiv domniei lui Ștefan. Autorul îl numește pe Ștefan ”voievod al Moldovei și Valahiei”. Și în cronica lui Constantin Cantacuzino ”Istoria Țării Românești” se pretinde că Ștefan cel Mare a domnit neformal în Muntenia timp de 16 ani. Chiar dacă nu exista o realitate instituțională, documentul respectiv reflecta mediul în care era văzut Ștefan cel Mare de către munteni.
Ștefan cel Mare în relațiile cu Muntenia a urmărit și o alianță între dinastiile moldovenești. Însurându-se cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, Ștefan și-a asigurat nu numai o zestre ”materială”, dar și posibilitatea de a accede în scaunul domnesc din Muntenia pentru moștenitorii săi. Respectivul fiu, Bogdan al III-lea, se autonumea fiu al voievodului Ștefan și nepot al voievodului Radu.
Cu referire la victoriile asupra unor domnitori munteni, Ștefan folosea de obicei denumirea ”țara Basarabilor”, după Basarab I, amintind astfel însemnele etnicității, dar nu întâmplător. Ceea ce fac caz astăzi în discursurile patriotarzilor moldoveniști despre alierile muntenilor cu turcii, dar se trece cu vederea că și Ștefan se alinia uneori cu turcii ca să pună în scaunul Basarabilor pe cineva dorit de el. Ștefan l-a trădat, de exemplu, pe Vlad Țepeș, care ulterior îl ajutase să urce pe scaunul domnesc al Moldovei. Mai apoi, în alte condiții, el va coopera cu Matei Corvin (din Ardeal) pentru reinstaurarea lui Vlad Țepeș, ca domnitor, văr drept al acestuia. Cât era el de ”atlet al creștinității”, n-a ezitat să se alăture turcilor sau tătarilor ”păgâni” împotriva polonezilor creștini.
Mai ieri predecesorii lor nu lăsau studenții să se apropie de monumentul lui Ștefan cel Mare, ca nu cumva să depună un buchet de flori, azi vin la același monument cu coroane guvernamentale (din banii contribuabililor), ca la monumentul lui Lenin. Ei se declară descendenții marelui voievod, fac filme despre el, după scenarii care le convin, prezentându-l nu numai atlet al creștinătății, dar și ”românofob”.
A vorbi cât mai mult despre ceea ce a fost Ștefan cel Mare cu adevărat în contextul politic, social și mental din acea vreme, nu-i știrbește din măreție, din meritele lui istorice. În schimb poate reduce elanul celor care vor să-l ticsească în tiparele zilei de astăzi. Să-l ia ca aliat în luptele lor egoiste, în uneltirile lor agresive, pentru a-i învrăjbi pe moldoveni între ei, pe moldoveni și români ș.a. Atât cei de la comuniști, cât și cei de la socialiști caută tot mai mult să-l transforme pe Ștefan cel Mare într-un simbol al moldovenismului parohial, vrând să ne închidă în spațiul unui regionalism orgolios, al unei ”stâne și trei județe”, după cum s-a exprimat Mircea Druc.
Oricât de mult ar folosi statalitatea fragilă a acestui teritoriu – R. Moldova în interesele lor, Ștefan cel Mare a fost și rămâne gloria neamului românesc. Îl cinstim ca pe un mare căpitan al românilor, alături de alți voievozi mari din istoria românească, alături de Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza…
(Studiu după cartea lui Ion Toderașcu, profesor la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ”Ștefan cel mare – un principe român”.)
