Întind mâinile şi cuprind infinitul. Desenez din firele de argint ale ierbii copilăria. Din pieptul depărtărilor îmi răspunde ecoul şi zăresc cum leagănă în geana bătrânului codru, copilăria. Copilăria este o lume de basm, miracol, zâmbete şi şotii. E perioada când se torc din doruri aprinse în serile cu clar de lună poezii la flacăra speranţei. Copilăria este un tărâm magic. Ea nu are restricţii: e vârsta când râdem şi plângem în acelaşi timp, ne supărăm şi iertăm în câteva clipe. Să fii copil înseamnă că tot ce ne înconjoară prinde culoare şi viaţă. Nimic nu te opreşte să vezi lumea în roz, să atingi balonaşele de săpun, să le spargi, să ajungi cu mâna stele. Tu, copilărie, eşti un curcubeu ce apari după ploaie, ce ne încânţi şi dispari. Eşti micul nouraş care aduce o ploiţă caldă şi deasă. Eşti ţara plină de basme, unde zilele par clipe, iar clipele – o veşnicie. Clepsidra vieţii se scurge prea repede. Timpul este cel mai mare inamic al omului, care poate şterge amintiri. Doar clipele minunate ale copilăriei nu pot fi date uitării. Ţi-am împletit din flori de romaniţă o coroniţă din câmpia dorului. Ţi-am făcut cercei din cele mai dulci cireşe din pomul din faţa casei. Din dorul meu ţi-am schiţat zâmbet de floare, ca petalele ei să poarte mereu culoarea şi farmecul nevinovat al aşteptării. Se aşterne peste tot seara. Soarele, cufundat în asfințit, trimite licări trandafirii printre nori. Ochii mei privesc prin sticla geamului împânzită de melancolia tristeţii şi mă întreb: unde te-ai pierdut, copilărie? Deschid geamul şi las să curgă nestingherit prin faţa mea liniştea din jur, izvorâtă din lumea copilăriei. Caut o rază să îmi lumineze gândurile. Aş vrea să prind în mâini o stea, ca să îţi văd sclipirea, făptura ta, dulce copilărie. Bat încetişor la poarta copilăriei. Dar în zadar. Portarul nu îmi deschide. Oare unde te-ai pierdut, dulcea mea copilărie?
