În ultimul timp, auzim foarte des despre succesele turiştilor din Ungheni, care se întorc cu trofee de la competiţii. Iată de ce am decis să stăm de vorbă cu o persoană care ştie nu din auzite despre turism. E Larisa Iurii, candidat în maeştri ai sportului la handball, antrenor la Staţia de Turism pentru Tineri.
— Toată viaţa v-aţi ocupat de sport?
— Dacă e să vorbesc despre sport – din clasa întâi. Am practicat multe genuri.
Primul a fost gimnastica, la care am obişinut anumite succese. Apoi m-am îmbolnăvit, apoi am nimerit la alt antrenor care, ca să zic aşa, nu m-a înţeles. A urmat atletica, înotul, handballul pe care l-am practicat din clasa a treia până am absolvit institutul. E interesant că pe vremuri iubeam florile, plantele şi poate aş fi preferat agricultura, dar când am făcut alegerea, jucam deja în liga superioară, de aceea s-a insistat să mă duc la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”, la facultatea educaţie fizică.
— În turism aţi decis să îmbinaţi floricelele şi sportul?
— Turismul e, mai degrabă, o alegere impusă. În Ungheni am venit împreună cu soţul. Lucram la şcoală şi, totodată, îi ajutam soţului care era antrenor – el a absolvit acelaşi institut, facultatea orientare sportivă şi turism.
— Pe soţul dvs., Anatolie, îl cunosc mai mult în calitate de dansator, fost membru al ansamblului „Struguraş”.
— El nu doar că a dansat, ci, fiind elev, a frecventat cercul de turism de pe lângă casa pionierilor, a participat la diferite competiţii pentru elevi la turism. El era unul dintre cei mai buni în republică la orientarea sportivă.
— Unde v-aţi născut?
— Pe vremuri, tata a fost trimis să ridice ţelina. De aceea m-am născut departe de aici. Când eram mică, m-au adus în Tiraspol, iar de la 14 ani, când am nimerit în selecţionata de copii, apoi în cea de tineret, pe urmă în liga superioară, am trăit în Chişinău, aşa că, dacă mă gândesc de când locuiesc în Ungheni, mă pot considera ungheneancă.
— Când şi cum aţi început să practicaţi turismul?
— În 1984. Atunci mi s-a dat o hartă în mână şi mi s-a spus: „Aleargă”. N-am reuşit, dar sunt încăpăţânată, cu atât mai mult cu cât turismul îi acceptă pe toţi, la orice vârstă. Mai întâi a fost turismul pedestru, orientarea sportivă, apoi am deprins şi turismul montan. Avem locuri stâncoase la Orheiul Vechi, iar aici alegem cele mai înalte pante, de exemplu, în regiunea fabricii de cărămidă, ne pregătim la tactică, iar la competiţii plecăm cu 2-3 zile mai devreme şi „ne căţărăm”. În plus, eu aleg copiii care nu au frică de înălţime, sunt dezvoltaţi fizic şi insistenţi.
— La turismul pedestru, se pare, trebuie să mergi…
— Aşa e, mergi, dar, dintr-o dată, îţi apare în cale un râuleţ pe care trebuie să-l treci – prin vad, înot, sunt şi treceri suspendate, înclinate sub diferite unghiuri. Trebuie să ştii totul, cum să mergi pe terasament, prin mlaştină, cum să treci peste o groapă.
— Iar copiii dvs.?
— Am doi feciori, cel mai mare, Volodea, a fost unul dintre primii elevi când însuşeam turismul montan, iar mezinul, Boris, a început să aducă cupe. Ambii locuiesc în Ungheni, se ocupă de afacerile lor. Sunt bucuroasă că au făcut sport. Le spun tuturor părinţilor să trimită copiii la noi, vor avea o ocupaţie utilă.
— Ce v-a învăţat turismul?
— Să fiu calmă, rezistentă, să cuceresc totul. Ce să cuceresc? Victorii. Elevii mei au început să obţină cupe la turismul pedestru. E un gen foarte dificil. Eu mă ocup şi de turism pedestru, şi de cel montan, cu toate că mă ajunge din urmă elevul meu, Ion Atamaniuc.
— Turismul de acum 30 de ani se deosebeşte de cel de azi?
— Desigur. Mai înainte toate sistemele erau confecţionate de noi, aveam nişte frânghii şi trei carabine pentru o echipă de 15 copii, iar acum are fiecare. Şi copiii azi sunt altfel, mai ales, unghenenii. Când venim noi la competiţii, toţi încep să tremure, deşi se întâmplă să pierdem vreo frântură de secundă, atunci ne pare rău. Dar de cele mai dese ori învingem.
