Azi vom face cunoştinţă cu unul dintre cei mai buni mecanici de locomotivă şi tren diesel la nodul de cale ferată Ungheni, ungheneanul Gheorghe Bereghici.
— Să devii mecanic de locomotivă se visează din copilărie?
— N-aş spune că am visat, dar tata îmi vorbea mereu despre aceasta – el lucra la calea ferată şi îi plăcea foarte mult profesia de mecanic – pe atunci tehnica era nouă şi ei purtau costume şi cravată.
— Aţi reuşit să lucraţi „la cravată”?
— Puţin timp. Acum nu prea reuşeşti să umbli cu cravată, doar până la serviciu, iar acolo oricum îmbraci salopeta.
— Judecând după nume, părinţii vă sunt din Buciumeni?
– Din micul sat Floreşti, de lângă Buciumeni, unde ei trăiesc şi acum. Acolo m-am născut eu, doi fraţi şi o soră. Printre ei nu sunt feroviari, cu toate că un frate a lucrat ajutor de mecanic, chiar împreună cu mine.
— De câţi ani vă aflaţi la cârma locomotivei?
— Din anul 1980. Am absolvit şcoala feroviară din Chişinău, apoi tehnicumul din Odesa. Acum sunt mecanic de categoria I, e cea mai înaltă categorie.
— E greu să fii mecanic pe un asemenea colos?
— Vreau să spun că nu e simplu, trebuie să ştii a ieşi din orice situaţie dacă se întâmplă ceva pe drum. A avut loc un caz când era să ard în locomotivă, cu vreo cinci ani în urmă. Să fi fost vina mea, a doua zi n-aş mai fi lucrat acolo.
— Drumul pe care mergeţi, se pare, e drept, nu trebuie să priveşti în părţi, să roteşti volanul…
— Anume, pare. Pe mecanici îi dirijează impegaţii, iar noi trebuie să respectăm regimul de viteză şi graficul circulaţiei. Dar, aşa cum şoferii cunosc fiecare groapă de pe drum, tot aşa şi noi cunoaştem profilul căii noastre.
— Lucraţi pe un tren de pasageri?
— Mă duc acolo unde trebuie, dar, cel mai des, cu trenul de pasageri. De regulă, mecanicii cu categorie lucrează pe ele, deoarece încărcătura e foarte preţioasă.
— Cum aţi început activitatea?
— În 1978, înainte de armată, am început să lucrez ajutor de mecanic, dar nu pentru mult timp. Nu mă tem de responsabilitate, deoarece iubesc această profesie, îmi place munca mea şi nu am de gând să-mi schimb profilul. Cândva specialitatea noastră era destul de prestigioasă.
— Unde aţi făcut cunoştinţă cu jumătatea dvs.?
— Galina mea e din Petreşti, unde am învăţat în clasa a noua şi a zecea. Eram activist şi încă pe atunci am pus ochiul pe ea. După ce a absolvit şcoala de medicină din Tiraspol, a lucrat un timp în Călăraşi, apoi în Ungheni, la spitalul căii ferate, unde am ajuns cu o pneumonie şi am zăcut trei luni. Mi-a plăcut foarte mult şi peste două luni ne-am căsătorit, în noiembrie vor fi 32 de ani de când suntem împreună.
— Cineva dintre copiii dvs. a devenit feroviar?
— Nu. Fiica lucrează la Oficiul Stare Civilă, fiul munceşte în Italia. Aş vrea, desigur, să se întoarcă acasă, dar deocamdată vine în fiecare an în vacanţă.
— Sunteţi mulţumit de viaţă?
— Sunt mulţumit, fiindcă am făcut tot ce se cere pentru mine şi pentru copiii de care sunt foarte mulţumit şi care mă bucură. Am o soţie minunată. Am casă, am maşină.
— Mi se pare că fotografia dumneavoastră, în viaţa anterioară, s-a aflat pe panoul raional de onoare.
— Da. Era, probabil, anul 1988, am foarte multe diplome de onoare. Acum totul e altfel. Timp de 11 ani am lucrat mecanic-instructor, îi învăţam profesia pe specialiştii tineri.
— Gheorghe, în ce constă secretul vieţii de familie?
— În copiii pe care ne-am străduit să-i educăm în aşa fel, ca să putem trăi în linişte la bătrâneţe. În familie trebuie să existe stimă, atunci vei reuşi să păstrezi relaţiile. Nu trebuie să te strădui să fii cel mai mare în familie, trebuie să ştii a ceda. Eu cedez întotdeauna, chiar dacă am dreptate.
