E Vladimir Popovici, un om minunat, zâmbitor, sincer, înzestrat cu un fin simţ al umorului, pe care, ce-i drept, mai bine să nu-l cunoşti la locul său de muncă, anesteziolog-reanimatolog la Spitalul Raional Ungheni. În plus, e şi consilier orăşenesc.
— Anesteziolog, ba şi reanimatolog…
— Specialitatea noastră nu e doar complicată, ci şi de mare răspundere. Oamenii se gândesc – cei greu să-i dai unui om narcoză înainte de operaţie. Dar trebuie să faci în aşa fel, ca omul în timpul operaţiei să nu simtă durerea, totodată să nu-l aduci la stare de şoc, iar apoi să iasă uşor din această stare. Trebuie să calculezi totul, ce doze asupra cărui sistem să acţioneze
— Unde se întâlnesc ane-stezia şi reanimarea?
— În cazul unor patologii severe, după operaţie, pacientul, cât timp se mai află sub anestezie uşoară, este transferat la reanimare, unde se află sub observaţia medicului 24 de ore. Se cere să nu fie complicaţii la plămâni, inimă, omul să poată mânca, totul să fie eliminat din organism. E o specialitate foarte interesantă şi complicată, cu regret, destul de stresantă, iar acum şi deficitară. Colegul meu din Făleşti are 74 de ani, eu şi doctorul din Sângerei plecăm şi îi ajutăm. La noi sunt trei specialişti. Acum, apropo, s-a întors din Angola un doctor vestit, acolo mai lucrează doi.
— Aţi trecut şi dvs. experienţa Angolei?
— Eu am fost primul care a plecat în Yemen, apoi în Angola. Toţi au trecut prin aceste ţări. Probabil, îmi place riscul, dar e şi o şcoală excelentă. De altfel, când am venit cu repartizare în oraşul natal, m-am cerut în armată – eram deja ofiţer după absolvirea catedrei militare. Am dorit mult să plec în Afganistan, dar am fost „stopat” la graniţă, unde am lucrat doi ani.
— Apoi v-aţi avântat în Yemen?
– Am lucrat un timp în Ungheni, pe urmă am plecat. Am muncit într-un sătuc unde se împuşca zilnic. Acolo, împreună cu mine, lucra un chirurg vestit de la noi, a lucrat şi regretatul Valeriu Cheptonar, de care mereu îmi amintesc cu căldură.
— De unde aţi venit, unde v-aţi născut?
— M-am născut în Ungheni, nu departe de spital, pe strada Humuleşti. Mama lucra paznic, eu eram unicul ei copil, ea m-a educat, a făcut totul pentru mine. Cu părere de rău, de 15 ani nu mai este în viaţă. Sub îndrumarea ei am devenit medic. De trei ori am susţinut examenele şi în acest răstimp am lucrat la uniunea raională de consum, cu un scuter, şi laborant la şcoala nr. 1, pe care am absolvit-o.
— De ce aţi ales anume această specialitate?
— Doream să ajut în cele mai grele clipe, iar aceasta e cea mai de răspundere specialitate, uneori o secundă înseamnă mult.
— Ce aveţi mai mult – fermitate, siguranţă sau cunoştinţe?
— Cred că totul trebuie să se îmbine. Uneori, dacă nu ai decis într-o clipă, pe urmă poate fi târziu.
— Aveţi regrete?
— Poate doar atât că acum vremurile sunt altele şi mai mult înseamnă chestiunile de ordin financiar decât tradiţiile prin care era vestit spitalul nostru.
— Alături de dvs. e o femeie la fel de puternică?
Am lângă mine o femeie minunată, frumoasă. Nu-mi este colegă. E o mamă foarte bună, avem doi copii, fiul nu e viitor doctor, ci mai degrabă viitor diplomat, iar mezinul învaţă în clasa a doua. Soţia mea e şi o gospodină excelentă, îşi iubeşte patria, nu vrea să plece nicăieri, doreşte să trăiască numai aici. Ce-i drept, Alionuşca mea a fost cu mine cinci ani în Yemen, a văzut tot farmecul vieţii de acolo, a purtat paranja. Dintre soţiile medicilor mai mult nimeni nu a fost acolo.
— Ce preţuiţi în oameni?
— Bunătatea, omenia. Toţi au greutăţi şi trebuie să ajutăm unul altuia. Să facem în aşa fel, ca oraşul să devină pentru toţi confortabil, ca sâmbăta sau duminica să poţi pleca undeva să te odihneşti. Trebuie să ai satisfacţie de la viaţă, să fie totul bine şi acasă, şi la serviciu.
