Încă o dată vreau să vorbesc despre un lucru care mă frământă – clădirea spitalului din orașul Cornești, construită din banii noștri, iar în prezent în ea nu este loc nici pentru 10 pacienți.
Până acum, aceștia erau internați în secția de terapie, iar în ultimul timp au fost mutați în fosta maternitate unde, se spune, nu ajung locuri. Cică, sunt nevoiți să împartă un pat la doi – unui pacient i se fac procedurile înainte de prânz, altuia – după masă. Blocul principal, ca și casa de deservire socială din localitate, e gol, iar secția de boli infecțioase e distrusă ca după bombardament, aceeași soartă așteaptă, probabil, și clădirea principală.
Pe generația noastră o doare când vede cum se distruge totul. Spitalul din Cornești era cunoscut în întreaga republică, aici veneau din alte raioane la operații. Acum, o „aripă“ ar fi procurată de Ministerul Afacerilor Interne – el are mai multă nevoie de ea, iar pentru pacienți nu ajung locuri și ei sunt nevoiți să se chinuie acasă. Clădirea spitalului e atât de mare, dar în ea nu s-a găsit un loc pentru azilul de bătrâni, se spune că nu sunt bani, dar pe noi acest lucru nu trebuie să ne deranjeze, fiindcă statul e dator să aibă grijă de cetățenii săi. Din păcate, nu mai putem, nu avem puteri și nici nu are cine să ne apere drepturile. Însă ar trebui de întrebat unde-s milioanele trimise de Occident?
Cu ce vor rămâne nepoții noștri? Doar continuă nu numai distrugerea Corneștiului, ci și a țării. Când întrebi ceva, dau din mâni – nu sunt bani, iar între timp totul se distruge, crește buruianul. Am ajuns la sapă de lemn. Nu știm unde să ne adresăm pentru a apăra clădirile, a le salva. Cine va răspunde pentru acest lucru? Acum aud cum oamenii îl laudă pe unul care era cândva rău, dar nimeni nu știe cine e la noi bun în prezent, cine poate salva țara. E dur ceea ce voi scrie, dar nu părinții mei și miile de alți oameni ca ei au fost dușmani ai poporului, mai degrabă sunt aceștia care fac cu țara și cu poporul tot ce vor. Sper să nu fiu deportată din nou pentru aceste cuvinte. Mai scriu și din motiv că 6 iulie e ziua mea neagră. Părinții mei nu au fost chiaburi, erau niște oameni foarte harnici. Tata a fost atestat de NCVD și dus în Vologda, iar noi cu mama – în Altai, eu atunci aveam 16 ani – un adevărat dușman al poporului. Acum îmi amintesc cum acolo, datorită mamei, am absolvit institutul și am devenit pedagog al generației care se dedica întru totul muncii.
Am venit cu soțul în Cornești în 1965. Atunci orășelul înflorea, se construiau blocuri de locuințe, casa de deservire socială, de cultură, spitalul, acum aproape toate clădirile sunt distruse, a mai rămas spitalul. În școala noastră învățau 1300 de elevi, azi sunt 300, etajul doi e pustiu. Uneori mă gândesc, poate Corneștiul, numit oraș, s-a decis să fie distrus cu totul. E o batjocură față de noi, iar noi tăcem, dar și să tac nu mai am puteri și iată mă răzvrătesc, cel puțin, în paginile ziarului. Consider că pentru Moldova au început cele mai rele vremuri, când e distrus totul – întreprinderile, calea ferată, familiile.
