La 27 august 2019 se împlinesc 28 de ani de la Declarația de Independență, când RSSM și-a declarat independența față de URSS și a devenit Republica Moldova. În acea zi, 280 de deputați au semnat memorabilul document, iar sute de mii de cetățeni au salutat, în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, acest eveniment istoric.
Noul stat, Republica Moldova, este succesorul RSS Moldovenești, o tipică colonie sovietică cu o populație amestecată, în bună parte rusificată și dirijată de reprezentanți ai ”fratelui mai mare”, asistați de o puzderie de slugi locale. Oamenii simpli, care nu făceau parte din nomenclatura sovietică, erau marcați de situația lor de persoane supuse, lipsite total de libertate, de dreptul de a-și spune păsurile. Acest fenomen este o moștenite grea, care nu dispare nici după aproximativ trei decenii. Deseori se face analogie la Țările Baltice. Dar acestea, până la cotropirea lor în 1940 de către URSS, au fost țări independente pe plan internațional. SUA, bunăoară, nu au recunoscut anexarea țărilor respective de către imperiul sovietic.
Din punct de vedere al dreptului internațional, situația RSS Moldovenești în cadrul URSS era alta, în comparație cu Țările Baltice. Nici reprezentanți ai republicii nu au fost cooptați în organele centrale de la Kremlin. ConformTratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947, semnat de România cu statele aliate în cel de-al Doilea Război Mondial (URSS, SUA, Marea Britanie, Franța), Basarabia și Bucovina de Nord, teritorii românești cucerite de Uniunea Sovietică în 1940 și recucerite în 1944, erau considerate părți componente ale URSS.
Chestiunea privind statutul Basarabiei și al Nordului Bucovinei în cadrul URSS, din câte se știe, nu a fost abordată nici la ședințele Congresului deputaților poporului din URSS (25 mai 1989). Cei doi membri ai grupului de deputați din partea RSSM (Grigore Eremei și Ion Druță), în timpul discuțiilor legate de Pactul Molotov – Ribbentrop, au fost inactivi. Dar cum s-au manifestat ceilalți deputați (41 la număr)?
R. Moldova nu a avut parte de o conducere responsabilă, cu dragoste față de popor și față de valorile naționale nici în perioada sovietică de ocupație (1940-1941, 2944-1991), nici după Declarația de Independență. Mediul social-politic, descris mai sus, din Basarabia, dar și din România, nu a ridicat personalități cu verticalitate și hotărâte în momentele cruciale ale neamului, asemeni celor din Țările Baltice. Printr-o expresie plastică a fost caracterizat Algirdas Brazauskas (anii 90): ”Acest comunist ne-a scos din comunism”, deschizând calea Lituaniei spre UE, astăzi prin prezența Daliei Grybauskaite ș.a. Ca urmare, evoluția celor trei țări baltice – Lituania, Letonia și Estionia – este în corespundere cu standardele Uniunii Europene.
Pe plaiurile mioritice s-au aplicat alte standarde, contrar voinței naționale. O dovadă în acest sens a fost reînnoirea, la 5 aprilie 1991, a Tratatului sovieto-român (cel din 10 februarie 1947), semnat de Mihail Gorbaciov și Ion Iliescu, în care Basarabia și Bucovina de Nord se considerau în continuare părți componente ale URSS. Prin Convenția de încetare a focului pe Nistru ”Elțin-Snegur”, semnată la 21 iulie 1992, președintele Mircea Snegur a cedat în favoarea separatiștilor de la Tiraspol orașul și cetatea Tighina din partea drepată a Nistrului.
Documentul a stârnit revolta militarilor și voluntarilor moldoveni care știau, că Limba Română, Istoria și Pământul sunt pilonii pe care se ține neamul românesc. R. Moldova a pierdut râzboiul cu Rusia, cu concursul conducerii din acea vreme, pricinuindu-ne, în primul rând, pierderi umane, cât și economice.
A urmat triumviratul Sangheli-Lucinschi-Ciubuc, care a așternut întunericul și a încălțat republica în galoși (fără pensii și salarii). Mai mult, președintele Lucinschi (1997-2001) ne dădea sfaturi gen ”să strângem cureaua”, care și așa era strânsă până la refuz. O astfel de situație de criză de toate felurile a precedat revenirea la putere a comuniștilor lui Voronin în Parlament și Președinție (25 februarie 2001).
Să nu uităm un adevăr incontestabil, că puterea reală în instituțiile statului nu a fost în mâinile funcționarilor patrioți ai acestui pământ, nici în primii ani de independență, nici în perioada 1998-2001, nici după aprilie 2009, nici după februarie 2019.
Prima fereastră reală de integrare europeană a R. Moldova se preconiza la Sammitul de la Helsinki din decembrie 1999, însă pentru a nu se ajunge la acest eveniment, cu girul Kremlinului, Voronin, Lucinschi și Roșca au demis în noiembrie guvernul Sturza, care înregistrase unele succese. Astfel, R. Moldova a pierdut șansa istorică de a intra în 2004 sau 2007 în Uniunea Europeană. La începutul anilor 2000, când republicile baltice erau deja în pragul aderării de facto în UE, R. Moldova intra în mileniul III cu o guvernare comunistă.
Imediat după preluarea puterii, PCRM a pornit cu ideologizarea și divizarea societății moldovenești. Monumentele lui Lenin au început a fi repuse pe socluri, în majoritate la sudul republicii. Urmează treptat crearea a două sindicate, a două uniuni ale scriitorilor, a două uniuni ale jurnaliștilor, a două biserici ortodoxe ș.a.
La Chișinău au loc proteste ale studenților și profesorilor împotriva istoriei integrate și introducerii limbii ruse, ca a doua limbă de stat. Pe parcurs, sub paravanul autoritarismului, se conturează schemele monopoliste în exporturi și importuri de mărfuri, inclusiv se prefigurează și viitoarea oligarhie. Crește în continuare migrația populației apte de muncă. În consecință, ”generația independenței”, cei născuți între 1989-1992, au ieșit în piață la 7 aprilie 2009 pentru a-și apăra libertatea și viitorul ei. Deturnarea protestului pașnic în violențe a permis regimului comunist să se răfuiască cu tinerii dornici de libertate. A urmat iarăși un nou început, Alianța pentru Integrare Europeană a Republicii Moldova: încredere, speranță, dragoste de neam. Dar nu a fost să fie, nici de data aceasta. Atacată de comuniști, socialiști, măcinată din intern de orgolii și interese înguste, egoiste, individuale sau partinice, AIE n-a avut voința să îndreptățească dezideratele de mai sus. AIE nu a creat instituții moderne, europene, nu a demontat sistemul învechit și corupt, ci a devenit parte a acestui sistem.
Semnarea Acordului de Asociere UE-Republica Moldova, la 27 iunie 2014, a fost în temei îngăduiala politicienilor UE și aportul cetățenilor RM. Cei din arealul puterii, cât și din afara lui, contrar Acordului de Asociere, au continuat să tolereze corupția, nedreptatea, abuzurile, injustiția, să se înstrăineze de categorii importante de susținători, să fie surzi și orbi la necazurile și durerile populației. În ultimii 3 ani, așa-numita Coaliție Europeană, formată noaptea din rândurile fostei AIE, a spulberat definitiv iluzia statului de drept în R. Moldova.
În anul centenar 2018, marcat de toată românimea de ambele maluri ale Prutului, Partidul Democrat inventează așa-numita ”calea a 4-a”, Pro-Moldova, care înseamnă separatism și izolare. A scoate republica de pe calea europeană și a lăsa populația în disperare și sărăcie (ademenind-o cu pomeni electorale) e mai mult decât un eșec, o dramă. Criza identitară provocată de socialiști crează votul entnic și geopolitic.
În toți acești ani de independență, rușii și minoritățile vorbitoare de rusă au votat partidele proruse și antiromânești, implicit antieuropene, devenind astfel o frână în dezvoltarea democratică a R. Moldova. După datele Eurostat, la cei 28 de ani de independență în R. Moldova salariul minim este de 154 dolari SUA, mediu – 262 dolari în comparație cu țările baltice: în Estonia – respectiv 520/1180, Lituania – 400/725, Letonia – 380/745. E timpul, ca cetățenii să dea seama ce votează: viitorul acestui plai sau trecutul odios?
Astăzi în R. Moldova la putere e metamorfoza politică ”Blocul ACUM-PSRM”. Să avem răbdare, noi vrem marea și sarea imediat, dacă se comit greșeli, am plătit și vom mai plăti tot noi. E trist, că R. Moldova nu are un președinte care să ne reprezinte pe toți, este un stat încătușat de povara administrativă, suportată de cetățenii ei.
În viziunea istoricului Anatol Petrencu, ”statul nostru trebuie să fie unul viabil, cu administratori pricepuți, cu economiști, juriști și medici de calitate înaltă – un stat fără corupție, care să se reunească cu Patria Mamă – România”.
Reunirea din punct de vedere istoric și geografic reiese anume din Declarația de Independență din 27 august 1991. Lupta continuă! Depinde de fiecare din noi! Depinde de tineri!
