Un locuitor al raionului Ungheni a abordat chestiunea privind starea în care se află monumentele ostașilor căzuți în anii celui de-al doilea război mondial. În satul lor – chipurile, nu-l numiți ca să nu le fie rușine locuitorilor, despre care se spune că sunt gospodari și responsabili – monumentul dedicat consătenilor căzuți în acei ani grei e împânzit de buruiene, în jurul lui pasc caprele și s-a făcut o parcare de mașini. Interlocutorul a menționat că fraza scrisă pe el „Nikto ne zabât, nicito ne zabâto”, acum sună ironic. Mai mulți primari au promis să facă acolo ordine, a făgăduit și un antreprenor din Ungheni, băștinaș din acest sat, dar promisiunile au rămas nerealizate. Nu doresc să-l îngrijească nici sătenii, deși mai sunt în viață rudele celor, în cinstea cărora a fost înălțat obeliscul.
Poate ar fi mai bine, dacă am uita de toți și nu mai avem nici puteri, nici dorință să îngrijim monumentele gloriei ostășești, cum erau numite în trecut – în număr de 45 în raion, dacă e să credem datelor publicate pe un site – să le demolăm, ca să nu se mai înalțe ca un reproș, o amintire inutilă a uitării și a lipsei spiritului de gospodar.
Vera Diaconu, locuitoare a satului Costuleni, spune că în satul lor este un monument al consătenilor căzuți pe front, care se află în delăsare, dar, cică, au de gând să-l repare. Ea consideră că monumentele nu trebuie demolate, deoarece oamenii mai țin la ele.
Potrivit primarului comunei Negurenii Vechi, Ion Rabacu, în Țâghira există monumentul sătenilor căzuți, în Negurenii Vechi – al eroului Radjabov, iar în Zăzulenii Vechi – al lui Kovaliov. Atitudinea față de monumente nu s-a schimbat, ele sunt îngrijite, dar oamenii nu se mai adună lângă ele. Ce-i drept, anul trecut a avut loc o slujbă de pomenire. Poate aceste monumente și-au trăit traiul? Știu oare cei din Zăzulenii Vechi cine-i Kovaliov? Chipurile, ar fi aflat de la părinți. Așa au fost timpurile, era nevoie de eroi. Monumentele, consideră primarul, trebuie păstrate așa cum sunt, în plus, pe ele sunt săpate numele consătenilor căzuți pe câmpul de luptă. Trebuie, desigur, să avem o amintire despre consăteni, deoarece de mulți ani totul e dat uitării. Trebuie de creat ceva nou, dar pentru aceasta nu e neapărat nevoie să se distrugă ceea ce există, devenind deja o parte a satului, istoria lui.
Directorul Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni, Vasile Iucal, a menționat că nu monumentele sunt de vină, ci oamenii. Ce o costă pe administrația locală să facă ordine acolo, să instaleze niște plăcuțe cu numele tuturor celor care au luptat și au decedat în luptă sau după război, ca omul să știe că bunelul său a participat la război, iată numele lui, atunci și atitudinea față de monumente va fi alta. Monumentele în aspectul lor actual, potrivit lui, nu mai au niciun sens. Ele nu sunt îngrijite, dar, dacă am intra în orice cimitir, am vedea în ce stare se află acestea.
Problema constă în conștiința oamenilor, dar, în primul rând, în administrația locală, care i-ar putea mobiliza cel puțin pe elevi să facă ordine, pentru aceasta e nevoie doar de 2 ore. Totodată, dânsul presupune că ele ar putea fi construite din nou, să fie înveșnicită memoria tuturor celor care și-au pierdut viața la război, dar și în anii foametei, deportărilor. Monumentele de obicei se înalță în centrul satului, acolo și trebuie să rămână ca loc de închinare, loc de memorie.
Vasile Iucal a povestit o istorie uimitoare despre un locuitor al satului Măgurele, Ion Efrim – luminoasă să-i fie amintirea – care din banii proprii (mai mult nimeni nu dorise să doneze) a instalat în curtea bisericii trei plăci și trei cruci în memoria celor căzuți în anii primului și celui de-al doilea război mondial și a victimelor deportărilor. A fost acum câțiva ani, el singur a aflat numele sătenilor și le-a înveșnicit. Avea 92 de ani și a fost ultimul dintre participanții la război. „Iată un exemplu demn de atitudine față de memorie. În fiecare sat trebuie să fie un asemenea panteon al memoriei”, a pus interlocutorul punct discuției.
