Duminica trecută, ungheneanul Boris Şcirschi a împlinit 90 de ani. În ajun am discutat mult în apartamentul lui mic, el a povestit despre viaţa sa neobişnuită, care i-a dat de toate din plin.— Se cade să vă întreb despre secretele longevităţii…
— E greu să povesteşti prin ce i-a fost dat să treacă generaţiei mele, uneori nici nu-ţi vine a crede. De sănătate am început să am grijă când m-am pensionat, mă duceam la sanatorii. Am ieşit la pensie din funcţia de director al ŞPT-25 – la Ungheni a fost o asemenea instituţie de învăţământ care pregătea constructori.
— Unde v-aţi născut?
— În Novoukrainca, regiunea Kirovograd, unde sunt multe sate moldoveneşti. Am absolvit şcoala moldovenească. Părinţii mei sunt moldoveni născuţi acolo. Am terminat şcoala, iar mai departe puteai obţine studii numai în Republica Autonomă Moldovenească. Am plecat la Balta, la şcoala pedagogică, care în anul 1940 a fost transferată la Tiraspol. Am susţinut examenele de absolvire când s-a început războiul şi am fost trimişi acasă.
— Ce ţineţi minte din anii războiului?
— Toţi se evacuau în grabă, am decis şi noi să plecăm. Dincolo de Kirovograd am înnoptat într-un sat, iar dimineaţa oamenii ne-au spus că armatele germane ne-au întrecut şi atunci ne-am întors acasă. Tinerii pe atunci erau prinşi şi duşi în Germania.
— Aţi reuşit să scăpaţi?
— În 1944, în februarie, se pare, împreună cu alţii m-am dus după paie. Pe neaşteptate s-au apropiat două maşini, au ieşit ostaşi înarmaţi cu pistoale-mitralieră şi pe cei tineri i-au luat şi i-au dus în lagărul de la Novomirgorod, unde ne-au pus la lucru. Se apropiau trupele sovietice când am fost trimişi pe linia întâi să cărăm lăzi. Am nimerit sub foc de artilerie. Mi-am revenit într-o casă, stăpâna a reuşit să-mi găsească un loc la spitalul militar. E mult de povestit cum, împreună cu răniţii, m-am trezit în oraşul german Goyber, unde am suportat trei operaţii şi m-am tratat un an întreg. În 1945 toţi cei care erau din Uniunea Sovietică au fost trimişi spre est. Coloane fără sfârşit mergeau zi şi noapte, însoţite de soldaţi şi bucătării de campanie. În permanenţă aveau loc trieri, iar pe teritoriul Poloniei m-am pomenit în armata sovietică. Am făcut serviciul militar în regiunea Mării Baltice, dar la scurt timp a fost emis ordinul ca specialiştii să fie demobilizaţi.
— V-aţi întors acasă?
— M-am întors, dar nu aveam unde să lucrez învăţător şi am scris o scrisoare în judeţul Bălţi. Am primit chemare. Am venit. M-au trimis la Corneşti, unde era şcoală de şapte ani. Primăvara anului 1946, conform listelor în clase sunt câte 40 de elevi, iar în realitate – câţiva copii distrofici. Peste o săptămână am devenit director al şcolii primare din Bumbăta. Primeam produse pe cartele. Eu, luând cele 500 de grame de pâine cleioasă, le mâncam pe loc, mai beam nişte apă din fântână… Apoi doi ani am fost director al şcolii de 7 ani din Teşcureni, 6 ani în Condrăteşti, atunci am absolvit prin corespondenţă institutul pedagogic din Bălţi. Pe urmă mi s-a propus să iau în primire şcoala medie din Hârceşti, unde se schimbaseră zece directori. Am lucrat şi acolo 6 ani, iar când s-a construit şcoala-internat, în lista pretendenţilor la postul de director eram şi eu. Din 1960 până în 1974 am fost în fruntea ei.
— Cum aţi ajuns la ŞPT?
— Când s-a permis să primim copii la şcoală fără examen medical, a izbucnit o epidemie de dizenterie, eu am fost învinuit şi concediat. După aceasta am lucrat la şcoala nr. 10, peste doi ani mi s-a propus să fiu director la ŞPT, unde domnea pumnul, puterea…
— Iar soţia dvs.?
— Am învăţat în aceeaşi şcoală cu Maria, suntem împreună din 1946. Ea a lucrat la şcoală, la bibliotecă, iar când ne-am mutat la Ungheni s-a dus secretară la şcoala nr. 1, unde a muncit până la pensie.
— Cu ce vă îndeletniciţi acum?
— Ne ocupăm de autoservire. Suntem ca un tot întreg. Mă duc încetişor la magazin. Nu-mi permit să lenevesc, dimineaţa o încep făcând exerciţii de înviorare.
