Cu lacrimi în ochi am privit la știri, încă înainte de Anul Nou, cum cineva dintre șefii cei mari a vizitat azilul de bătrâni din Chișinău. Ce-i drept, pe șef nu l-au arătat, i-am văzut doar pe ajutorii lui. Ei împărțeau pungi cu cadouri. Ce era în ele nu știu, dar s-au spus doar despre vreo două mandarine. Faptul că pe șef nu l-au arătat este ușor de înțeles, îi era rușine de halul în care se afla azilul. Podelele sunt putrede, pereții se năruie, vă puteți imagina cum trăiesc oamenii în aceste condiții. Mi s-a făcut milă de ei. Nu-i doresc nimănui să ajungă în această situație. Fiecare cu norocul său. Unul trăiește, iar altul se chinuie.
M-am mai gândit eu vreodată – pe vremuri eram dată drept exemplu ca cea mai bună lucrătoare din brigada de câmp – că la 78 de ani voi rămâne de una singură. Soțul a murit când nu aveam nici 50 de ani, apoi fiul a murit tragic, iar câțiva ani în urmă, mi-a murit și fiica. Cu lacrimi mă rugam lui Dumnezeu să nu-mi ia ultima speranță, dar nu a auzit el rugăciunile mele sau eu rău m-am străduit. Acum, în afară de nepoți, nu am pe nimeni, dar și ei sunt departe. Bine că nu uită de bunica lor, trimit, uneori, bani, cadouri, altfel nu știu cum aș trăi cu 1200 de lei și cu prețurile de azi. Datorită nepoților, cumpar de foc, dar casa, cum se vede, nu am s-o mai repar. Îmbătrânește și ea împreună cu mine. Probabil, și ea e tristă, nu aude vorbe, nu se simte viața – sunt numai eu. Vecinii aproape că nu vin pe la mine. Ce să facă la mine, uneori nu am cu ce-i servi. Înainte aveam de toate, iar acum nici nu-mi trebuie. Eu mă mulțumesc cu puțin. Nu mă plâng. De ce să mă plâng, oricum nu-mi puteți ajuta cu nimic. Am scris pentru că nu pot găsi un răspuns la întrebarea pe care mi-o pun singură: oare nu-mi va fi mai bine într-un azil de bătrâni? Acolo ai cu cine vorbi, te hrănesc, ai unde dormi. Se spune că la azilul de bătrâni din Ungheni nu este rău, dar să nu mă pomenesc în unul ca cel pe care l-am văzut.
