Femeile ca ungheneanca Valentina Costachi merită toată stima – ele au obţinut totul datorită eforturilor proprii. Am dori să fie cât mai multe asemenea femei – deştepte, puternice, împlinite.
— Ce fel de femeie ascunde acest zâmbet gingaş, vocea blândă?
— O femeie care niciodată nu se dă bătută, întotdeauna atinge scopul pus, alegând mereu calea grea, pe cea uşoară nu vei ajunge la scopul trasat.
— Ai visat vreodată să ai un magazin luxos, unde se vinde toată această frumuseţe?
— Întotdeauna am visat să realizez ceva, să obţin, am vrut să fiu împlinită, visam să am un restaurant în care să coc tot felul de bunătăţi, de aceea m-am dus să învăţ la tehnicumul de comerţ. Mama şi bunica găteau foarte bine, mama lucra bucătar şef la o grădiniţă de copii.
— Înseamnă că eşti ungheneancă? De unde ţi se trag rădăcinile?
— O străbunică de a mea e din Serbia. Pe vremuri, străbunelul a făcut acolo armata şi a adus-o aici pe străbunica. Era foarte deşteaptă, cunoştea 7 limbi, sper că şi nouă ni s-a transmis ceva de la ea.
— Cine îţi sunt părinţii, ai fraţi, surori?
— Părinţii mei sunt Raisa şi Valeriu Briciuc, suntem patru copii, eu fiind cea mai mare, am trei fraţi, doi lucrează cu mine. Întotdeauna suntem împreună şi am obţinut ceea ce am datorită susţinerii lor. Am început când erau vremuri grele, când se ducea care şi încotro, însă noi doream să fim împreună.
— Iar fetiţa firavă şi drăguţă la tejgheaua bufetului din primărie?
— După absolvirea tehnicumului, cu diplomă de tehnolog produse alimentare, am fost trimisă la Tiraspol, bucătar la restaurantul „Inturist”. Dar în curând m-am măritat şi m-am mutat în Ungheni, unde a fost trimis soţul. Atunci am lucrat câteva luni la bufet.
— Unde ai făcut cunoştinţă cu Emil?
— Am învăţat împreună, el e merceolog. Mi-a plăcut de la prima vedere. Eram la stagiere la Koblevo, acolo am şi făcut cunoştinţă. Ziua lui de naştere e pe 7 iunie, a mea – pe 8, iar pe 9 ne-am întâlnit. Semănăm unul cu altul, nu aşteptăm ajutor de nicăieri, nu ne bazăm pe nimeni afară de noi înşine.
— Afacerea aţi început-o de la genţi uriaşe?
— Ca mulţi alţii, am ieşit şi noi la piaţă, deoarece construiam casa, nu ne ajungeau bani, magazinul universal unde lucram eu se închisese… Odată ne-am dus la un unchi la Bălţi, căruia i se propusese să vândă tapete. El ne-a întrebat dacă nu dorim să ne ocupăm şi noi de ele. Am luat 3 saci de tapete, le-am adus la Ungheni, pe urmă două luni nu reuşeam să le vindem şi de acum doream să le restituim, dar într-o zi le-am vândut. Data următoare am luat 5 saci. Era în anul 1995.
— Peste câţi ani ai deschis magazinul?
— În 2008. Am avut nevoie de 13 ani.
— Ce-ţi lipseşte azi?
— Am de toate, sunt mulţumită, nu regret nimic. Doresc doar ca oamenii dragi să fie sănătoşi.
— Cine sunt moştenitorii tăi?
— Fiica. Tot ce am şi ce fac, şi chiar trăiesc, e de dragul ei. Învaţă la Universitatea de Stat, la facultatea business şi administrare în afaceri. Aş dori ca ea să meargă mai departe ca noi. Nu să aibă o fabrică, dar să extindă reţeaua şi sortimentul.
— Totul e de dragul fiicei, dar pentru tine însăţi?
— Nu am când să trăiesc pentru mine. O dată pe an plecăm la odihnă, îmi pot permite să merg unde doresc. Dar trece o zi-două şi vreau acasă, mă gândesc la lucru, dacă au prezentat toţi dările de seamă, dacă n-au scăpat ceva din vedere. Aceasta e cea de-a doua casă a mea. Dacă nu reuşesc acasă să fac totul, măcar aici să fie ordine, la locul lui, cumpărătorii să aibă posibilitatea să procure tot pentru apartament, iar eu cu plăcere le dau un sfat, le sugerez ce se potriveşte mai bine.
— Ce se cere pentru a fi o femeie de succes?
— Să fii om. E puţin? Să ştii a risca, să nu alegi căi uşoare.
