De Liliana Starciuc, directoarea SRL „LicoArt-Prim”, poţi fi entuziasmat, încântat, mirat cât de firavă este şi ce putere interioară are, iar azi vom sta de vorbă cu această femeie neobişnuită, Personalitate a anului 2014.
— Vă amintiţi des copilăria petrecută în Pârliţa?
— Copilăria, nu ştiu de ce, mi-o amintesc acum tot mai des. Au fost vremuri minunate. Mă uit la nepoţii mei…
— E imposibil să aveţi nepoţi.
— Am nepoţi şi îi iubesc nespus. Nepotul meu are 4 ani, dar deja stă la calculator… Iar noi… Bunicile şi buneii noştri trăiau la Zăzulenii Vechi, iar noi, din Pârliţa, ne duceam pe jos la ei, pe drum cântam, strângeam flori, compuneam versuri, era interesant. Ţin minte cum bunica făcea borş din nimic, cocea plăcinte. Ei aveau mult pământ şi noi, cu verişorii şi verişoarele, sâmbetele ne duceam şi le ajutam să sape, să prăşească, apoi ne aşezam la masă – era vesel.
— La ce visaţi în copilărie?
— Eram timidă, neîndrăzneaţă, viaţa m-a călit mai târziu… În copilărie ne jucam de-a vânzătorii, probabil, acest lucru a avut un rol aparte. Pe urmă, fiind elevă, am absolvit cursurile de vânzători la combinatul didactic-de producţie, iar când lucram am căpătat specialitatea de jurist. Cum se vede, jocul de-a vânzătorii a avut efect şi eu am lucrat 18 ani vânzătoare. M-am căsătorit devreme. Am lucrat la magazinul universal, apoi „m-au băgat” într-un magazin de la piaţă, în secţia materiale de construcţie.
— Cum aţi decis să începeţi afacerea proprie?
— Începutul întotdeauna e greu, totul vine cu greu, deprinderile şi experienţa. Dar dacă omul face ceea ce-i place, atunci totul îi reuşeşte. Fiecare are predestinarea sa în viaţă şi trebuie s-o cauţi cu îndârjire. Am un înger-păzitor foarte puternic, care mă însoţeşte şi mă îndreaptă în viaţă, eu aşa cred şi simt. N-am visat niciodată la succes şi apreciere. Am lucrat pentru familie, ca să am copiii alături, să nu plece nicăieri, să simtă dragostea şi căldura mea de mamă. Cea mai mare fericire pentru mine e faptul că suntem toţi împreună.
— Când aţi fost pasionată de creaţie?
— În viaţa fiecăruia este un moment de cotitură, când conştientizează că trebuie să lase ceva în urma sa. Dar ce? Odată, era în 2011, cumpărând aţă pentru croşetat la Chişinău, am văzut de departe Icoana Maicii Domnului, m-am apropiat şi am înţeles că această lucrare trebuie brodată, vânzătoarea mi-a explicat cum se face şi mi-a fost totul clar… Prima mea lucrare e irepetabilă pentru mine şi o păstrez. Acum am peste 30. Aceasta e îndeletnicirea mea preferată, după lucru mă grăbesc acasă ca să încep mai repede brodatul. Sunt foarte bucuroasă că am elevi şi printre ei un băieţel foarte bun!
— Cum găsiţi timp? Cum reuşiţi?
— Totul se întâmplă de la sine. Cred că pur şi simplu trebuie să lucrezi, să iubeşti tot ce faci, pentru mine nu sunt noţiuni „nu ştiu, nu pot”. Dacă nu ştii – învaţă, iar „nu pot” – aşa ceva nici pentru mine, o femeie, nu există. Cred că pot orice: pot să bat un cui, pot să fac o gaură în perete cu sfredelul. Por zbura pe lună dacă de acest lucru are nevoie familia mea.
— La ce visaţi?
— Sincer vorbind, e o întrebare complicată pentru mine. Sunt fericită şi îi mulţumesc Domnului pentru tot ce mi-a dat, iar el mi-a dat mai mult decât puteam visa cândva. Visez să fac lucrări unice, ca să rămână în veşnicie şi cândva, peste vreo 300 de ani, cineva să priveasă lucrările mele şi să fie încântat, entuziasmat, să facă ceva mai bine decât mine.
