Despre Tamara Basoc, lucrător social la Direcţia Asistenţă Socială şi Protecţia Familiei din raionul Ungheni, se vorbeşte ca despre o femeie foarte bună şi miloasă. În plus, ea e una dintre puţinii vorbitori de limbă rusă care cu moldovenii comunică în limba lor maternă.
— Vorbesc, dar oricum am accent, nu aşa cum aş dori, uneori fiica chiar îmi face observaţie că vorbesc astfel.
— Cum aţi devenit lucrător social? — Cândva am lucrat la combinatul de covoare, eram ţesătoare, soţul tot acolo muncea ca sudor, iar mai târziu, când au început să nu ne dea salariul, ce era să fac, am plecat. Consider că lucrul, oricare ar fi el, nu-l strică pe om, de aceea m-am angajat ca femeie de serviciu. Mai târziu o cunoştinţă care era lucrător social mi-a propus şi mie. Eu aveam îndoieli, mă vor primi sau nu, dar m-au angajat şi iată că de 7 ani lucrez aici.
— Când aţi venit încoace?
— În 1979, când fiica noastră avea 7 ani, am venit aici.
— Soţul dvs., din câte am înţeles, e din Măcăreşti? Unde şi cum aţi făcut cunoştinţă?
— Da, Ion e din Măcăreşti, dintr-o familie foarte bună. Atunci, în anii ‘70, băieţii din Moldova plecau la tăiat pădure. Iată aşa el a ajuns în gospodăria silvică din regiunea Kirov, de unde sunt eu. Cânta atât de frumos la baian la dansurile de la club, avea o voce minunată, prima melodie pe care mi-a dedicat-o mie a fost „Nocturnă”, generaţia noastră, probabil, ţine minte «Ночью, в узких улочках Риги…». Familia lor în genere e foarte pasionată de muzică.
— Cu alte cuvinte, v-a cucerit…
— Ne-am întâlnit jumătate de an, apoi am venit încoace. Însă tatăl lui nu i-a încuviinţat alegerea… Mi-i milă de el, suferea foarte mult, după război rănile îl chinuiau, nicidecum n-a putut perfecta pensia de invaliditate.. Ne-am întors înapoi şi am trăit acolo 8 ani, dar satul murea treptat, tinerii plecau. Atunci la noi a venit în ospeţie sora soţului care ne-a convins să ne mutăm în Moldova. Primii 6 ani am închiriat o locuinţă. Eu la baştina mea lucram în comerţ, iar aici m-am dus mai întâi la fabrica de conserve, unde am început să învăţ limba.
— Ce e mai greu acum în munca dvs.?
— E greu pe suflet să lucrezi cu oameni singuratici, nu de accea că ei uneori sunt nemulţumiţi, ci că le este greu. Eu întotdeauna îmi spun că nu se ştie ce va fi cu mine la vârsta aceasta, doar ei au cu mult peste 70 de ani.
— Ce vă încălzeşte sufletul?
— Eu îi îngrijesc aşa cum aş fi îngrijit-o pe mama mea. Dacă trebuie, pot să sădesc ceva în grădină, să le fac borş, le ajut să se spele. Cred că mulţi dintre ei au avut o viaţă nu chiar uşoară, cum a fost a mamei, care a devenit a treia soţie a tatălui meu. El era cu 30 de ani mai mare decât ea. Cred că nu de voie s-a măritat cu el.
— Sunteţi fericită ca soţie, ca mamă?
— Ca soţie sunt fericită, sunt fericită şi ca mamă – am doar o fiică, foarte bună, harnică. Ce înseamnă fericirea? Ca soţul şi soţia să se înţeleagă, copiii să fie sănătoşi… Dar cred că oameni nefericiţi totuşi sunt mai mulţi acum. Să luăm bătrânii. Mi-i milă de ei, mulţi chiar au copii, dar oricum sunt singuri. Ce-i drept, unii le ajută părinţilor, dar aceştia au nevoie nu atât de bani cât de atenţie. Stai de vorbă cu ei, îi linişteşti şi li se face mai uşor.
— Ce v-a învăţat această muncă?
– Multe, foarte multe, şi răbdare, şi bunătate, ei sunt foarte înţelepţi, au trăit o viaţă întreagă. Ei m-au învăţat să coc pască, să fac răcituri adevărate. Acum ei, sărmanii, suferă din cauza bolilor, dar şi mai mulţi – a singurătăţii. Mi-i foarte milă de dânşii, trebuie să fim mai buni cu ei, bunătatea le încălzeşte sufletele. Iar dacă pe suflet ţi-i cald, şi durerea o suporţi mai uşor. Eu nu obosesc, sunt gata să fac tot ce mă roagă, numai să le fie bine. Acum mă doare sufletul: se apropie frigurile, ce vor face ei.
