Evenimentele de vârf din 31 august 1989 și 27 august 1991, după cum și evenimentele premergătoare, au fost o dovadă și o adeverire în pofida unor mentalități și ticuri mioritice, că și vremurile pot fi sub cârma omului, nu doar omul sub vremi.
În nule zile de glorie ale Renașterii Naționale, când iminența realității ”era să fie” a trecut în realitatea asigurată ”este”, am revenit la Patria noastră – limba română. Limba care pentru noi este un dat ontologic, cu un trup și spirit, ca un destin și un rost. Atunci, în momentele de creare a istoriei naționale, dar și de remodelare a ființei noastre, anume atunci, poate ca niciodată, eram mândri că ”în noi e și număr, e și putere”. În același timp, evenimentele desfășurate în vremea aceea ne-au convins de următorul lucru: istoria nu se face în genunchi, istoria se face stând drept. Însă astăzi, printre noi, a cam dat năvală șovăiala și indiferența.
În activitatea noastră contează, în ultimă instanță, nu atât vorbele, cât faptele centrate pe realizări și isprăvi. R. Moldova este prinsă în mreaja vorbăriei de a ne sustrage, fără a ne da fapte. Lucrurile începute, însă întrerupte și nefinisate creează impresia că istoria pe care o facem noi înaintează prea încet, în voia sorții sau la nimereală.
De ce în condițiile independenței de stat a R. Moldova limba română mai are probleme ce țin de funcționarea și funcționabilitatea ei? Oare între independența de stat a R. Moldova și funcționarea limbii române să nu existe o interacțiune, în care fiecare factor să poată deveni și cauză, și efect? De exemplu, limba română, după 30 de ani de funcționare, n-a reușit, însă, să-și depășească limita determinanților cantitativi. Se are în vedere aria de utilizare, volumul de utilizare și importanța utilizării. Paradoxal, dar pe teritoriul național al republicii există microregiuni, localități, dar și domenii unde și în care limba română este neglijată sau este desconsiderată. Mai mult decât atât, o altă latură a paradoxului este faptul că minoritățile naționale sunt rusificate. Găgăuzii și bulgarii își abandonează cu ușurință limba maternă în favoarea limbii ruse. De ce pe străzile din Comrat rar se aude limba găgăuză și deloc româna? Răspunsul este în iresponsabilitatea autorităților atât centrale, cât și locale.
Poetul Nichita Stănescu, în clipele de meditație asupra creației sale, nu o dată se întreba: Eu ce mă fac? În stilul lui ne vom întreba și noi: Ce să mai facem? Societatea are nevoie în continuare de eforturi politice care ar promova valoarea limbii române mult mai insistent și mult mai ambițios. Guvernul, Parlamentul concret să creeze cadrul legislativ al necesității lingvistice în noile condiții. O preocupare nu mai puțin importantă este și ridicarea culturii lingvistice a fiecăruia dintre noi.
Cu regret, se continuă să se vorbească urât, neîngrijit, cu alte cuvinte, reaua folosire a limbii române este la modă.
O societate cu un înalt nivel de cultură nu ar permite asemenea lucruri. La noi, însă, cultura este cam de domeniul fantasticului.
Ar trebui să ne servească drept exemplu Țările Baltice, unde oamenii răspund în limba lor la orice întrebare, au pus la punct o legislație care favorizează anume limba băștinașilor. Cei care nu o cunosc au toate drepturile și posibilitățile să o învețe și să se integreze în societate.
În spațiul dintre Prut și Nistru în joc e ceva mai adânc și mai periculos – starea conștiinței naționale, a cărei depreciere și dereglare ar trebui să ne îngrijoreze. Nu vor fi în stare să redresăm situația în acest sens decât dacă vom începe să se afirme cu demnitate nu doar un grup restrâns de persoane, ci toată lumea. Numai așa vom contribui ca limba română să ocupe funcția de stăpân la ea acasă, aici, în R. Moldova.
Sărbătoarea Limbii Noastre. De ce a ”limbii noastre” și nu a Limbii Române? Ne este frică oare să-i spunem limbii materne pe nume ca nu cumva să-i supărăm pe cineva, pe minorități… Mai este în lume o astfel de atitudine nedemnă? Nu pot accepta pragmatismul unor politicieni ipocriți care preferă să folosească ”limba noastră”, ”limba de stat”, ”limba moldovenească”, când e foarte ușor și frumos să-i spunem pe nume: Limba Română! Cei, fără demnitate, ori de câte ori vor vizita Kremlinul, aprecierea cuvenită nu vor avea niciodată.
Nici o instituție a statului R. Moldova, nici o persoană cu funcții în acest stat nu poate ignora decizia Prezidiului Academiei de Științe din 9 septembrie 1994, în care limba vorbită și scrisă la noi era numită corect – Română, apoi adoptarea deciziei Adunării Generale a Academiei din 28 februarie 1996, în care adevărul acesta a fost confirmat.
După adoptarea Constituției agrariano-socialisto-interfrontiste academicianul Silviu Berejan scria: ”În Constituție a fost promovat un neadevăr. Deci, trebuie revizuită Constituția, nu adevărul!” (1995). Ce facem? Ne împăcăm în continuare cu acest neadevăr și nu numai, sau salvăm adevărul, iar odată cu el și viitorul nostru?