Ceasul la care sărbătorim Marea Unire de la 1918 este un bun prilej să ne amintim de vorbele lui Nichita Stănescu: ”Limba românâ este Patria mea. Da, limba română este patria noastră, acolo unde se vorbește limba română este patria mea. O patrie spirituală care trece dincolo de hotarele stabilite arbitrar de către nemernicele pacte și dictate (1940, 1945). La evocarea Marii Uniri este momental să ne amintim și de românii, ale căror țarine nu se află între hotarele țării mamă – România.
Să ne amintim de acei frați ai noștri de care ne-au separat nedreptățile istoriei, dar și slăbiciunile prin trădare ale politicienilor. Mulți dintre ei știu că în graiul românesc sunt incifrate mari taine ale trecutului și ale devenirii neamului. Neamul nostru și limba moștenită de la străbuni au un prezent măreț în care oamenii știau să se facă nemuritori aidoma zeilor prin faptele lor de seamă.
Și iată ce mai spune Nichita Stănescu, care era deținător, la fel ca și Eminescu, al unei cunoașteri extraordinare, accesată pe căi intuitive: ”Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în limba română. Ce patrie minunată e această limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea o are! Această observație, această revelație am avut-o atunci când am învățat o altă limbă”. Urmează din cele spuse să conchidem ferm, că limba română nu are necesitate de comentarii ale unor diletanți din parlament sau din stradă.
Graiul nostru cel străvechi, precum și istoria pentru care au luptat străbunii continuă cu însuflețire sfântă. Pierderea lor ar face inutile toate luptele și sacrificiile înaintașilor noștri. Să ne arătăm dar demni de moștenirea primită, pentru a fi demni și de un viitor măreț – Reunirea prin faptă.
