Istoria bisericii din satul Florești
Pe o vâlcea între dealuri mari este situat satul Florești, la sud-vest de Buciumeni și la est de CioropcanIi Noi și Vechi. Satul e înconjurat de dealuri și coline, între cele mai mari trebuie de notat dealurile „Crucii” și „Fundătura”.
Existența mai multor monumente funerare de pe lângă biserica actuală, apoi cărțile bisericești cu inscripțiile din sec. XVIII ne dă sprijin să afirmăm că parohia Florești cu bisericile ei datează din acest secol.
Însă apare o întrebare, dacă a existat ca parohie independentă sau ca filială a parohiei Buciumeni. Actele bisericii din Florești de la 1818 și până la 1835 arată că parohia a fost sub conducerea parohilor din Buciumeni, deci a fost alăturată către aceasta și numai din 1835 și până în 1860 este independentă, iar din acest an și până în 1906 iar se lipește către aceiași parohie. Din 1906 devine independentă și are și sate alăturate ca Stolniceni și Cioropcani Vechi.
Biserica actuală cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi” a fost construită din lemn și cărămidă în anul 1809, după cum ne menționează inscripția din moldovenește cu litere chirilice de pe peretele nartexului cu următorul conținut: „Această Sfântă biserică este făcută de Fiodor Brandaburu spre pomenirea sa și a neamului său, în zilele Prea Sfinției sale părintele Gavriil Mitropolit la văleat 1809, septembrie în Florești”.
Biserica este construită din material mixt, lemn și cărămidă, pe fundamentul de piatră în exterior pereții sunt îmbrăcați cu scândură, acoperită cu șindrilă, deasupra se ridică pe naos un turnuleț pe tambur orb în 8 fețe și alta turla pătrată pe nartex-drept clopotniță.
Intrarea în biserică e precedată de un pridvor de scânduri închise. Interiorul se împarte în trei încăperi: nartex, naos și altar. Nartexul este întunecos deschis spre naos, acesta se împarte în două – pronaus și naos, prima cu plafon drept și nu are nici fereastră și propriu zis naosul. Catapeteasma este foarte veche, însă fără inscripții și date.
Una din cele mai elocvente dovezi ale vechimii parohiei și existența bisericii celei vechi sunt monumentele funerare ale ctitorilor bisericilor, căci se află în jurul bisericii actuale și sunt destul de numeroase. Numai unele din ele poartă inscrpții. Toate sunt așezate în anul 1796, partea nordică de biserică.
În formă de cruce cu următoarea inscripție: „Sub această cruce odihnește robul lui Dumnezeu Nicolaie, feciorul lui Andrei Bușilă și Maria”;
- Tot în formă de cruce și cu asemănătoare inscripție în versuri, iar inscripția de dedicație sună astfel: „Sub acest monument se odihnește robul lui Dumnezeu, pomeșcicul Colejschii registrator și cavaler Manoil Buznea, ce este trecut din viață la 1850 iulie 10 zile în vârstă de 70 ani”.
Această parohie fiind mică, când se declara independentă, când se închidea, în legătură cu aceasta și clerul deservant nu îl avea în tot timpul. Din preoții care au deservit propriu zis biserica putem menționa:
Preotul Ioan Antohi păstoreșe între 1832-1857, la 9 august 1832 a fost hirotonit preot către biserica din satul Floreşti, ţinutul Iaşi. În anul 1836, la 25 noiembrie a fost rânduit ca împlinitor al slujbei blagocinului, iar în anul 1841, la 30 iunie, a fost rânduit ca blagocin. Părintele Ioan a deservit în acelaş timp şi biserica din satul Buciumeni.
Preotul Dumitru Antohi păstotește între 1857-1867.
Preotul Vasile Serbov s-a născut în familia preotului Ioan Serbov. În anul 1861, la 7 mai, a fost numit preot pentru biserica din satul Floreşti. Este de menționat că părintele Vasile a deservit și parohia din satul Buciumeni.
Preotul Vasile Alexandru Eladi a slujit între 1884-1886. În ziua de 16 august 1884 a fost hirotonit preot pentru biserica din satul Florești, jud. Bălți.
Preotul Ioan Buciuceanov s-a născut în familia paraclisierului Vasilii Buciucianov, a fost numit paroh al bisericii din satul Floreşti la 7 august 1886, dar în acelaş timp deservea şi biserica din Buciumeni.
Preotul Nicolae Ște-fănescu păstorește între 1906-1917.
Preotul Ioan Antonovici păstorește între 1923-1927
Preotul Conon Macrinici păstorește între 1928 și până la război când biserica a fost închisă, iar el nevoit să se ascundă prin beciurile sătenilor și bordeie de autoritățile sovietice. S-a stins din viață în anul 1946. Mormântul său se află în ograda bisericii înaintea altarului, ascultând și astăzi Sfintele Liturghii.
Biserica din Florești a fost închisă în 1945 și nu a fost folosită ulterior în alte scopuri.
La 9 octombrie 1989 biserica a fost redeschisă și astfel se săvârșește prima slujbă în locașul sfânt de preotul Dumitru Turtureanu.
Preotul Alexei Odainîi a slujit în perioada august 1991 – aprilie 1993. Actualmente slujește în parohia Stolniceni. Apoi din iulie 1993 până în mai 1995 slujește preotul Vladimir Caprar.
De la 23 iunie 1995 și până astăzi cu binecuvîntarea lui Dumnezeu și a Preasfințitului Vladimir a fost numit ca preot Serghei Mizin.
De acum încolo, biserica va găzdui credincioșii așa cum a făcut-o mereu, iar noi, cei ce suntem copii duhovnicești, ne vom strădui ca numele ei frumos să fie purtat în lume, spre slava celui ce o ocrotește.
Chiar și cerul a plâns la înmormântarea eroului din Buciumeni
Prea multă lume a uitat deja. Prea repede, prea ușor, martiriile libertății au ieșit din viețile noastre pentru a intra în ceața istoriei. Ne considerăm importanți, puternici, atotcunoscători și, totuși, suntem atât de mici, de lași. Tocmai de aceea în fiecare lună martie e timpul să ne plecăm capul și să ne gândim, măcar o clipă, la cei care nu mai sunt.
Pe 28 mai s-au împlinit 27 ani de la moartea eroului din satul Buciumeni, CIMPOIEȘ VLADIMIR care a luptat în războiul de pe Nistru pentru apărarea independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova. S-a născut la 15 martie 1970 în satul Buciumeni. A făcut parte dintr-o familie de muncitori, tata – Alexei care a fost mecanizator în localitate și mama sa, Tamara Cimpoieș, muncitoare în gospodăria agricolă. A fost cel mai mare din cei cinci frați.
În anul 1985 absolvește școala din satul Buciumeni, iar în 1988 – școala profesională nr. 6 din Bender obținând profesia de sudor și betonist.
În 1991 se încadrează în rândurile organelor afacerilor interne. A fost numit în funcția de polițist al Batalionului de patrulă și santinelă nr. 2 al Direcției de poliție a orașului Chișinău. În perioada lunilor august-decembrie 1991 a urmat cursurile de pregătire inițială în cadrul Școlii republicane de poliție din Chișinău
Vladimir Cimpoieș a fost unul dintre primii care s-a avântat în luptă, fiind mecanic al unui TAB, riscându-și adesea viața. La începutul lunii mai, Vladimir a fost rănit în spate de gloanțele inamicului, fiind spitalizat la Chișinău. După tratament, datorită caracterului său de luptător, s-a reântors pe câmpul de luptă, la Coșnița. Însă în ziua de 28 mai 1992, Vladimir a fost lovit de o mină, fiind grav rănit în piept, rămânând și fără un picior. A decedat în ambulanță în drum spre spital.
După cum menționează camarazii de arme, Vladimir era un ostaș bun, întotdeauna puteai să te bizui pe el. În tranșee cu arma în mână, tânărul luptător se gândea totuși la viața pașnică. Acasă îl aștepta fata dragă. De fapt, pentru sâmbăta dinaintea morții se înțelesese să facă împăcăciunea de nuntă. Dar n-a reușit. Cu două zile înainte, în loc de fata dragă, s-a cununat cu moartea.
Astfel, Tamara și Alexei Cimpoieș au rămas fără feciorul cel mai mare, iubita fără ursit, iar noi toți cetățenii fără un oștean demn de a purta numele de urmaș al lui Ștefan cel Mare.
…Probabil satul Buciumeni, pierdut între câteva dealuri pitorești, n-a văzut niciodată atâta lume. Nici chiar poate la nunțile cele mai mari nu se strângea atâta lume. Au fost să îl petreacă pe Vladimir în ultimul drum prietenii, camarazii de arme, întreg satul și mulți, mulți oameni din satele vecine.
O mare lacrimă s-a vărsat în acea zi de duminică când a fost înmormântat Vladimir la Buciumeni. Chiar și cerul plângea. O ploaie rece și mășcată, parcă vroia să dizolve, să îndulcească puțin lacrimile de pe obrajii oamenilor. Dar n-a reușit s-o facă, prea mare era durerea. Imnul țării, pe care a apărat-o, salutul armelor și frumoasele cuvinte ale preotului și ale prietenilor care l-au petrecut – acestea au fost ultimele clipe înainte de aciuarea lui Vladimir în casa sa veșnică.
Voia întâmplării a făcut așa, că cimitirul satului este situat chiar la câțiva pași de casa părintească, dar, cu părere de rău, nu va mai fi în stare Vladimir, tânărul care a împlinit 22 de ani, să înfrunte această cale scurtă. Doar părinții și cei dragi îl vor vizita.
Vladimir era considerat un spartan adevărat, bun luptător, fenomen, fiind apreciat pentru demnitatea sa. Era stimat de toți cei din jur, de la simpli polițiști până la ofițerii din comanda batalionului.
Prin decretul Preșe-dintelui Republicii Moldova nr. 188 din 24.08.1992, Vladimir Cimpoieș a fost decorat post-mortem cu Ordinului „Ștefan cel Mare”.
Prin sacrificiul său, Vladimir Cimpoieș va rămâne în memoria generațiilor viitoare un model de bărbăție și de demnitate, înscriind o pagină de neuitat în lupta pentru independența țării.
