Eugenia Vlădeanu, managerul reprezentanţei Ungheni a unei companii de asigurare, face parte din categoria femeilor care ştiu a lucra, a se odihni, a se bucura de viaţă, a spune ceea ce cred. Ele pot orice.
— Un asemenea caracter îţi ajută în viaţă?
— Uneori îmi ajută, alteori îmi împiedică, dar eu nu pot fi altfel. Se întâmplă să mă impun să tac, dar totuna vreau să spun ce cred. Îmi place foarte mult comunicarea.
— Cui îi semeni?
— Lui tata, poate de aceea sunt foarte fericită.
— În ce constă fericirea ta?
— În familie. Tot ce am mai scump e familia mea şi fundamentul ei l-am pus eu. Mă dedic în întregime familiei, copiilor, nepoţilor, ei înţeleg acest lucru şi îl preţuiesc.
— Dar de ce e fundamentul tău?
— Pentru că eu sunt mai fermă, mai insistentă. Acest caracter îl am de mică, am crescut pe Nistru. Sunt de baştină din mica Elveţie, cum e numită Camenca. În plus, sunt maestru în sport la canotaj şi, vrei-nu vrei, în sport trebuie să mergi înainte şi numai înainte.
— Nu regreţi că ai renunţat la sport?
— Toate lucrurile au vremea lor. Fiecare pagină a vieţii trebuie s-o închizi, aşa a fost şi cu sportul, aşa a fost cu comerţul, aşa a fost cu munca la consiliul judeţean. Când la putere au venit comuniştii, ni s-a propus tuturor să intrăm în partid, cei care n-au vrut, au rămas fără lucru. Şi dacă? Am stat jumătate de an la tejghea, apoi mi-a telefonat din America un coleg de facultate şi, cunoscându-mi firea, mi-a propus să plec la un stagiu în Thailanda.
— Ai plecat?
— Am plecat, deşi nu cunoşteam deloc limba. La aeroportul din Bangkok am fost întrebată ceva şi n-am putut explica, noroc că mi-am amintit de scrisoarea de recomandare şi îndată ce am prezentat-o, am auzit: „O, yes!”, iar peste o lună am început să mă descurc. Dacă mi s-ar propune încă o dată să plec, aş pleca, nu contează unde. Îmi place mult noul.
— Ce specialitate ai?
— Sunt economistă. Ce-i drept, la început am vrut să fiu jurist, detectiv. Unchiul meu lucra la poliţie şi odată mi i-a arătat pe cei care erau condamnaţi la 15 zile de arest, apoi, cum se certau nişte soţi beţi, pe urmă altceva. Iată, cică, acesta va fi lucrul tău. Vrei? Eu n-am mai vrut. Prietena mea s-a dus la facultatea de merceologie şi economie, care abia se deschisese, ca o filială a institutului de comerţ sovietic şi m-am dus şi eu cu ea.
— La Ungheni te-a adus dragostea?
— Nu, soţul meu e din Făleşti. Am făcut cunoştinţă la anul întâi, iar în al doilea ne-am căsătorit. După absolvire el n-a vrut la Camenca, iar eu la Făleşti şi am venit în Ungheni, unde locuia unchiul lui, care ne-a explicat că acest oraş are perspective. Suntem aici din 1983 şi n-am regretat nicio clipă că am venit. Şi oraşul, şi unghenenii ne-au devenit apropiaţi.
— Îi domini cu caracterul tău pe ai casei?
— Nu, copiii îmi seamănă, fiica e şi mai combativă decât mine, e un luptător pentru adevăr.
— Eu credeam că ai mai mult elan decât dorinţă de a spune verde în ochi…
— Totul e relativ. Eu, de exemplu, n-am să explic nimănui ceva legat de politică, pentru că nu are rost. Nu-l voi convinge cât de greu le este femeilor noastre peste hotare. Eu am fost în Italia şi consider că procedează corect femeile care au plecat şi şi-au părăsit soţii – ei sunt un balast, iar ele trebuie să se gândească la copii. Un bărbat care administrează banii câştigaţi de soţie nu e bărbat. Un bărbat trebuie să-şi întreţină familia.
— Dar dacă el întreţine familia, casa, dar e o brută?
— Eu spun întotdeauna că viaţa e una şi nu trebuie s-o pui la picioarele cuiva, că e mai bine să mănânci pâine uscată, dar să fie bucăţica ta, fără umilinţă, decât pâine cu unt. În cazul în care relaţiile sunt rele, trebuie să tai dintr-o dată, să nu suferi nici de dragul copiilor. Femeia trebuie să aibă o specialitate, un loc de muncă, al său, ea nu trebuie să depindă de cineva.
