Azi vom face cunoştinţă cu Andrei Diomin, un tânăr interesant, căruia nu-i este străină filozofia kyokushinkai karate.
— Povestiţi-ne despre acest gen de sport.
— Să începem de la faptul că acesta nu e atât un gen de sport, cât un mod de viaţă, deoarece persoana care îşi dedică viaţa karate-ului trăieşte altfel. Cineva îl consideră sport, pentru altcineva înseamnă mai mult decât un sport, e o filozofie, fiecare are drumul său şi fiecare îşi alege calea.
— Ce filozofie e asta?
— O persoană care practică karate e mai mult decât un luptător, acesta e un om cu principii morale. El niciodată nu va lupta cu un adversar mai slab. Având o anumită putere, nu vrei să o aplici.
— Dar pentru ce e nevoie de ea?
— Cândva, pur şi simplu, vroiam să învăţ a mă bate. La 8 ani bunelul m-a dus la secţia de box şi eu acolo am înţeles că nimeni nu va glumi cu mine, mă vor bate ca pe unul mare. După câteva traumatisme, pe ascuns de părinţi, am început să practic luptele corp la corp. Apoi am răcit tare şi au apărut probleme de sănătate, pe jumătate de an a trebuit să uit de sport.
— Dar dorinţa de a-l practica a rămas?
— A rămas. Chiar m-am obişnuit să tratez guturaiul cu 20 de flotări. Abia după asta am venit la karate şi am înţeles cu ce vreau să mă ocup. Acum deţin kyu 3, mă pregătesc să obţin centura neagra – aceasta încă nu înseamnă sensei (învăţător), ci maestru.
— Ce dorinţe aveaţi în copilărie?
— Am visat să fiu militar. Tata, bunelul, Dumnezeu să-l ierte, au fost militari, probabil, de aceea vroiam şi eu. În clasa a opta credeam că voi pleca la o şcoală militară sau la universitatea de sport, dar, deoarece, în acea perioadă, nu puteam învăţa la o instituţie militară din motive de sănătate, mi-a rămas sportul şi azi nu regret.
— În prezent sportul sau filozofia sunt în stare să hrănească?
— Cred că da. Dar voi menţiona că un bărbat e împlinit atunci când se ocupă de îndeletnicirea îndrăgită. De exemplu, dacă iubeşti motocicletele, dar te ocupi de calculatoare, oricâţi bani ai avea, nu te vor face fericit. Eu am învăţat să mă ocup de ceea ce-mi place şi să câştig, cu toate că există alter ego şi omul vrea să câştige tot mai mult.
— Care e cea mai mare dorinţă a dvs.?
— Ca fiica să crească sănătoasă, ca în viaţa oamenilor dragi, a prietenilor totul să fie bine, mama să fie fericită, bunica să trăiască veşnic…
— Cum aţi făcut cunoştinţă cu soţia?
— Lucram în serviciul de pază la o discotecă. Când am văzut-o prima dată, am spus că fata aceasta e a mea. Mai înainte n-o văzusem deloc, cu toate că sunt din Ungheni şi părea că-i cunosc pe toţi. Nu credeam că-mi va deveni soţie, dar peste nouă luni i-am cerut mâna. Acum Liza noastră are 3 ani şi 8 luni.
— Ce trăsături de caracter ale bărbatului şi femeii sunt în stare să facă o căsnicie trainică?
— Femeia trebuie să fie înţelegătoare, bărbatul – răbdător. Femeile sunt de la natură rele, capricioase, dar li se iartă, căci sunt sexul slab. Dar eu nu ştiu ce trebuie să facă un bărbat ca să rabde ceea ce poate femeia. Ştiu din experienţa mea. Dacă am zi liberă, asta înseamnă să stau în pat, la calculator, iar pentru soţie – dereticatul, spălatul, gătitul, copilul şi multe altele.
— Pe cine familiarizaţi cu filozofia dvs.?
— Fiecare are filozofia sa. Eu văd că tinerii de azi preferă să stea în baruri, să bea bere, să fumeze narghileaua. Iată pe ei vreau să-i familiarizez, nu contează cu ce – karate, bodybuilding de care sunt pasionat în prezent. Duceţi-vă şi antrenaţi-vă, astfel veţi cheltui mai puţini bani, veţi fi cu mult mai sănătoşi. Am creat special clubul „Olimp”, unde direcţia principală e kyokushinkai, dar avem şi o echipă de luptători, în noiembrie vom forma o echipă de fete care vor învăţa a se apăra, deoarece în zilele noastre bărbaţii deseori îşi demonstrează superioritatea cu pumnii.
