Azi ne aşteaptă o întâlnire cu o femeie foarte interesantă, specialistă dezvoltare la Asociaţia Consumatorilor de Apă Blindeşti, Marina Guţu.
— Ce ne spuneţi despre asociaţie?
— Ea e creată în cadrul proiectului „Milenium”. Aici sistemul de irigare e restabilit de americani. M-au invitat la proiect şi am fost de acord, fiindcă nu mai erau doritori de a lucra cu un asemenea salariu, iar eu nu aveam alt loc de muncă la Ungheni. Cu părere de rău, oamenii nu prea înţeleg activitatea asociaţiei noastre, nu doresc să plătească cotizaţiile, iar ea poate exista numai datorită acestor mijloace. Membri ai ei pot fi persoane juridice şi fizice. În prezent asociaţia întruneşte proprietarii a peste 500 hectare de pământ, care vor începe să fie irigate în iunie anul curent. Calculele vor fi efectuate în baza indicaţiilor contoarelor de apă. Noi, cu regret, avem o suprafaţă de irigare mică de care depinde mărimea cotizaţiilor de membru – acum puţin mai mult de 600 lei pe an plus plata pentru apă, care pentru membrii asociaţiei va fi de trei ori mai mică.
— Sunteţi ungheneancă?
Sunt băştinaşă. Bunicile şi buneii mei au trăit aici, ce-i drept, o bunică e din Cernăuţi. Cu părere de rău, nu ştiu unde bunelul din Ungheni a făcut cunoştinţă cu bunica din Cernăuţi. Dar ştiu că au trecut prin deportări, iar împreună cu ei şi părinţii mei, tata avea 14 ani, mama – 9.
— Cum o femeie mică, firavă a decis să nască trei copii?
— M-a făcut credinţa în Dumnezeu. Dacă mi-a dat o asemenea încercare, înseamnă că eu pot rezista, pot creşte spiritual, să capăt înţelepciune. Iar naşterea celui de-al treilea copil e o bucurie foarte mare pe care nu ţi-o aduc nici milioanele.
— Neamul tatălui e…
— Neamul Cojocaru, iar mama e Crudu. Apropo, mama ei, bunica mea, e sora ultimului primar de Ungheni din 1940, Malanciuc, care a fost împuşcat, iar rudele i-au fost deportate, toate, numai trei copii ai lui au reuşit să se refugieze în România. Nu ni se vorbea despre aceasta, era un fel de tabu. Cu regret, nici în arhive nu poţi găsi totul. Îmi imaginez cu câtă frică au trăit toată viaţa. Se spune că frica se transmite urmaşilor, poate de aceea am fost atrasă de psihologie.
— Înseamnă că nu sunteţi specialist în ameliorare?
— Sunt psiholog-pedagog. Din clasa a noua am visat să fiu psihanalist, dar trebuia să termin psihiatria, apoi să continuu studiile peste hotare.
— Un psiholog n-a găsit altceva de lucru afară de irigaţie?
— În şcoli toate locurile sunt ocupate, în plus, toţi psihologii sunt tineri. În ţările civilizate în şcoli nu e un psiholog, ci câţiva, consider că şi la noi trebuie să fie aşa, cu atât mai mult cu cât la noi foarte des copiii în familii, în colective se ciocnesc de violenţă, lipsă de înţelegere.
— Psihologia vă ajută?
— Dacă nu eram psiholog, cred că nici credinţa în Dumnezeu nu întotdeauna mi-ar fi ajutat şi depresia mi-ar fi fost garantată. Toţi înţeleg foarte bine cât de greu îi este unei familii tinere când nu ai de lucru sau primeşti un salariu mic, noroc că pe noi ne susţin oamenii apropiaţi. Să mă adresez serviciilor specializate? Am încercat atunci când soţul a rămas fără lucru, aveam copil mic. Ştiţi ce mi s-a spus? Părinţii voştri au pământ, aşa că nu vi se cuvine nimic.
— Unde v-aţi găsit jumătatea?
— Ne-am întâlnit întâmplător. L-am văzut într-un bar. Când a intrat şi toată lumina a căzut pe el, inima mi s-a oprit: e al meu. Dar el era cu o fată simpatică. Dintr-o dată s-a apropiat şi m-a invitat la dans. Am aflat că era cu soţia unui prieten care întârzia. Soţul e ecologist, dar nu activează în acest domeniu. Noroc că are de lucru, însă eu aproape că nu-l văd.
— La ce visaţi?
— La fericire. Iar fericirea mea e fericirea copiilor. Dacă ei vor fi fericiţi, voi fi fericită şi eu. Visez să călătoresc, să văd alte culturi, pe care le cunoaştem puţin.
