Întâlnirea, admiraţia ordinară, trezită de talentul, insistenţa, capacitatea uimitoare de muncă a unui om. De data aceasta, discutăm cu Ghenadie Manica, profesor la Şcoala de Arte Sculeni.
— În sat sunt mulţi copii capabili?
— Foarte mulţi. La noi învaţă acum circa 30 de elevi. Ar putea fi şi mai mulţi, dar în sat oamenii au puţini bani, iar şcoala e cu plată. — Când s-a trezit pictorul din dvs.?
— În copilărie. Se spune că fiecare din noi are talentul de a desena şi dacă talentul e dat de la Dumnezeu, dezvoltarea lui în proporţie de 99% depinde de capacitatea de muncă. Mă uit la nepoţii mei, au câte doi ani şi jumătate, dar deja desenează ceva, toate tapetele în odaie sunt pictate de ei. Dacă părinţii văd că micuţul e atras de ceva, nu trebuie să-l oprească, ci să-l încurajeze şi să-l ajute. Apropo, ambii mei feciori au înclinaţii pentru desen, au absolvit şcoala de pictură, dar cel mai mare a devenit chirurg, acum face rezidenţiatul, iar mezinul e în ultimul an la facultatea fizică şi tehnologie din Iaşi. Ei şi acum iau cu plăcere creionul în mână, sculptează în lemn, le place aceasta.
— În zilele noastre unui pictor îi este greu să-şi câştige existenţa?
— Cu salariul de pedagog la şcoala de arte în niciun caz n-ai să-ţi întreţii familia. Am fost nevoit să încep a confecţiona din tinichea acoperişuri, streaşine pentru fântâni, ce-i drept, acum au apărut multe materiale noi şi solicitările au scăzut, iar eu am început să mă ocup de lemn.
— Cine vă sunt părinţii?
— Tata a lucrat mecanizator, apropo, a fost corespondent netitular al ziarului raional, lucra şi el cu lemnul, făcea ferestre, uşi. El a văzut ceva în mine şi îmi cumpăra întotdeauna albume, vopsele. Cu părere de rău, a murit tragic la locul de muncă când eu aveam 10 ani. Mama a plecat din viaţă acum patru ani…
— V-aţi interesat cine din neamul dvs. a fost pictor?
— Tata e din satul Floreşti, unde acum sunt trei răstigniri făcute de mine şi icoane în biserica din Buciumeni. Bunelul după tată a căzut pe front, el fusese mobilizat în armata sovietică, iar bunelul după mamă a luptat în armata română.
— Vi se supune penelul, tinicheaua, lemnul la fel. Cu ce vă mai ocupaţi?
— Confecţionez păpuşi din papier mache care deja au fost prezentate în Italia şi i-au uimit pe mulţi prin tehnica lor, fiind făcute nu din 10-12 straturi, ca de obicei, ci din 5-6, cu aplicarea tifonului, care le face uşoare şi trainice, şi fiecare are caracterul său.
— Dumneavoastră, un băiat din Gherman, aţi învăţat la Şcoala de Arte din Ungheni. Cum reuşeaţi?
— Mă duceam la ore, dacă era nevoie, îmi ceream voie de la lecţiile din şcoală, studiam independent ca să nu rămân în urmă. Când m-am dus la Colegiul de Pictură, pe atunci „Repin”, mama îşi făcea griji că nu voi avea o profesie practică, dar mie îmi plăcea şi ei nu i-a rămas decât să fie de acord cu mine.
— Ce ne spuneţi despre soţie?
— Suntem din acelaşi sat cu Alina, o cunosc din copilărie. Eu am pasionat-o cu şcoala de arte, ce-i drept, ea a învăţat cu un an mai târziu, apoi şi cu colegiul.
— Aţi lucrat la Şcoala de Arte din Ungheni. De ce v-aţi întors în satul de baştină?
— Am venit la şcoală după serviciul militar, în anul 1988, locuinţă nu aveam, stam la rând ca tineri specialişti, vroiam să cumpărăm un apartament cooperativ, am adunat bani, apoi au apărut cupoanele, au crescut preţurile, n-am avut cu ce plăti şi am fost excluşi din rând. Nu ne-a rămas altceva decât să ne întoarcem în sat şi să ne construim o casă în care totul e făcut cu mâinile mele.
— V-aţi temut să nu reuşiţi?
— Nu. Dacă te apuci de ceva, trebuie să pui suflet în lucru… O pietricică simplă, pe care cineva ar lovi-o cu piciorul, eu o iau, mă uit, mă gândesc ce pot face cu ea.
— Sunteţi un om fericit.
— Toată viaţa m-am ocupat de ceea ce mi-a plăcut, alături foarte des mi-au fost copiii, iar soţia în genere întotdeauna e lângă mine. Oare aceasta nu e fericire?
