A lăsat postul de director la o grădiniţă din oraşul Ungheni şi a decis să plece acolo, unde plecau toţi cu 25 de ani în urmă, în Italia. De la început a muncit în însorita ţară ca simplă badante, după care a fost bonă pentru doi copii minori. Îşi aminteşte că în primele luni lua masa în picioare. Bâtrâna paranoică îi spunea că aşa este indicat să se ia prânzul. Nu prea s-a bucurat când aceasta decedase, căci a pierdut locul de muncă. Mai spune că femeia i-ar fi lăsat toată averea ei: mobila, vesela şi o imensă bibliotecă. Nu a dus dorul celor dragi, căci peste câteva săptămâni a venit şi soţul, iar peste jumătate de an – cele două fiice.
Acum a revenit acasă într-o scurtă vacanţă. Trebuie să reuşească mai multe: să facă nuntă fetei, să termine reparaţia în casa procurată cu câţiva ani în urmă. Este nerăbdătoare să vadă şi cele două imobile cumpărate cu achitare în rate pentru ambele fiice. Cel mai important însă e că trebuie să reuşească să adune tot pachetul de documente pentru a se pensiona. A fost sinceră în explicaţii: dacă statul moldovenesc vrea să-i ofere o pensie, atunci de ce să o refuze. Cică, îi va ajunge pentru bomboane viitorilor nepoţi.
Mă întreb: dacă rămânea aici, chiar şi în calitate de director al unui colectiv de educatori, oare reuşea să-şi cumpere casă, să facă o nuntă pompoasă, ca la moldoveni, fără a se împrumuta la vreo bancă şi încă să facă cadou fetelor câte un apartament? Chiar dacă ar fi lucrat fără concediu, fără zile de odihnă, nu i-ar fi ajuns o viaţă de om şi o carieră pedagogică pentru a-şi putea permite ceea ce şi-a permis, muncind în însorita ţară două decenii.
După împlinirea tuturor viselor de-o viaţă, oare nu o mustră conştiinţa să ceară de la statul pe care l-a abandonat cu mulţi ani în urmă o pensie, care îi va ajunge doar pentru bomboane nepoţilor, în timp ce pentru alţi pedagogi aceasta-i unica sursă de existenţă?
Astfel de cazuri sunt tot mai multe şi nu are importanţă unde a muncit persoana – în Italia, Portugalia, Rusia… Toţi îşi cunosc dreptul: merită o pensie, fără ca să datoreze ceva acestui stat, atunci când a fost apt de muncă şi putea să-şi aducă contrubuţia sa de cetăţean în fondul de pensionare, a dat bir cu fugiţii. În schimb, cei rămaşi la conducere, din fondurile europene, implementează proiecte, pentru reîntoarcerea moldovenilor în ţară, reunirea familiilor, ajutorul psihologic copiilor despărţiţi de mame.
Nu risipiţi banii în zadar, căci cei care vor dori să revină – vor reveni. Doar că vor face acest lucru nu atunci când vom cere noi, ci când vor considera că au ajuns la odihna binemeritată şi ţara natală le „datorează” o pensie, fie chiar şi mizeră.
