• După informaţiile lui Strabon, în timpul unui complot, Burebista a fost ucis (a. 41 d. Hr) de ai săi, nemulţumiţi de creşterea puterii lui centrale. În final, primul mare stat de origine geto-dacă s-a destrămat, ulterior au profitat străinii.
• În momentul critic al luptei domnitorului Petru Rareş cu hoardele tătaro-otomane, la 1538, boierii moldoveni îl trădează. Este nevoit să se refugieze în Transilvania, sultanul îşi însuşeşte cu uşurinţă tezaurul domnesc din Suceava, iar cetataea Tighina o transformă în raia turcească (azi rusească).
• La 1601, în Câmpia Turzii, o mână de mişei străini l-au ucis pe domnitorul primei uniri a Ţărilor Române – Mihai Viteazul, în mijlocul şi sub ochii propriilor oşti. Şi azi celor care le povestesc se minunează de cutezanţa nepedepsită a acelor mişei. Oastea românească, văduvită de comandant, în loc să-şi strângă rândurile pentru a-l răzbuna, s-a împrăştiat ca pulberea în bătaia vântului.
• La 1714, o ceată de voluntari otomani sosesc la Bucureşti şi îl ridică din scaun pe domnitorul ţării, Constantin Brâncoveanu. Îl plimbă arestat împreună cu familia sa pe străzile capitalei şi un întreg popor, transformat în gură-cască, priveşte nepăsător ruşinosul spectacol. Nimeni n-a îndrăznit să atace şi să pună capăt acestui act.
• La 1777, la Iaşi, câţiva ieniceri otomani conduşi de un aga îl ucid pe domnitorul Moldovei, Grigore Ghica – pentru împotrivirea sa firească la ciuntirea ţării sale. O capitală întreagă asistă la desfăşurarea dramei şi nimeni nu ridică o piatră pentru a pedepsi mâna criminală. Nu am pierdut atunci numai o ţară, ci şi demnitatea de popor.
• La 1821, câţiva arnăuţi greci vin în tabăra oltenească şi îl arestează pe domnul Tudor Vladimirescu. Oastea se împrăştie ca o ceată de mercenari. Domnitorul scârbit de atâta laşitate le strigă îndurerat: „Vă las câinilor şi corbilor”.
• Ne risipim cu dărnicie pentru a putea fi bătuţi în parte – iată adevăratul aspect al stărilor de fapt. Această atmosferă morală nu se datorează numai unui fundament spiritual de inferioară calitate a poporului. Masele largi când au fost bine conduse au răspuns celor mai înalte chemări, servind ca un brav element de vitejie, dar şi ca bogat izvor de împrospătare a clasei conducătoare. Cetele de boieri ridicaţi de acolo în rang nobiliar prin merit şi vitejie personală au fost la înălţimea chemării. Valea Albă din secolul XV, epoca ştefaniană, unde „piere floarea boierimii”, ca şi atâtea alte jertfe ale vechei noastre nobilimi vor sta de-a purturi în istorie.
De la o vreme, însă, rândurile acestei nobilimi de merit şi vitejie încep să scadă. De jertfele numeroase ce-i impuneau o permanentă stare de război, iar pe de altă parte – presiunile din afară devin tot mai puternice, doar suntem la răspântia politico-geografică a tuturor răutăţilor, vorba cronicarului. Atunci firul reîmprospătării normale a elitelor conducătoare a fost rupt şi infiltrările străine au fost înlesnite în lăuntricitatea lor. Elementele străine au pătruns în sângele şi rosturile acelei nobilimi, constituind mai târziu o clasă conducătoare cu mult inferioară, străină de popor şi năzuinţele lui.
Dar nu numai atât, aceşti străini înfipţi în organismul viu al neamului au adus cu ei un spirit cu totul deosebit de structura sufletească a mediului de trai, neavând nici o legătură cu edificiul moral al naţiunii clădit cu piatră de hotar roman.
Acest proces social de seculară suprafaţă a avut însă dureroase urmări şi în educaţia individuală. Un popor de stăpâniţi nu mai poate creşte generaţii de oameni liberi. „Capul plecat sabia nu îl taie” sau „Mielul blând suge de la două oi”, avea să spună înţelepciunea populară a acelor vremi de dureroasă amintire, neuitate şi în prezent. Încet pustiul uniform şi monoton al capetelor plecate, al spinărilor încovoiate şi al „mieilor blânzi” a început să închidă orizontul. Zările albastre vor fi acoperite de umbrele tremurătoare ale lor şi spiritul de bărbăţie vor avea să mai vorbească doar cronicile prăfuite sau zidurile bătrânelor cetăţi.
Astăzi suntem la o nouă răspântie a vremurilor. Viaţa socială şi mai ales viaţa internaţională cere energii şi acţiuni. Nu se mai poate trăi permanent în concepţia milostivă a Uniunii Europene, în schimbul unei stabilităţi cu orice preţ. Elementele parvenite la putere astăzi în republică sunt un impediment în viaţa socială, iar popoarele permit astfel de fenomene periculoase.
De aceea realitatea trebuie să deştepte în noi ecoul acelor vremi depărtate şi să spulbere praful din sufletele strămoşilor noştri. E posibil numai regăsindu-ne în propriile noastre hotare româneşti, clădind alături de libertatea socială, edificiul unei libertăţi interioare în primul rând.
