V-am scris deja că mă doare sufletul de spitalul din orașul Cornesti, de clădirile sale goale, care se distrug treptat, dar m-am liniștit, nu are rost să vorbesc despre asta în zadar, pentru că nimic nu se va schimba.
Acum vreau sa scriu despre viața – este atât de scurtă – oamenilor de vârsta a treia, care au trecut deja de 80 de ani, au rămas singuri și sunt bolnavi. Unii dintre ei, ca mine, își găsesc ocupații cum ar fi brodarea batistuțelor, dar asta nu te scapă de probleme. Pur și simplu, am ajuns la vârsta când nu trebuim nimănui. Nimănui. Desigur, nu este un genocid, ci ceva asemănător cu el. Stau și mă gândesc, ce să facem noi, cei slabi și neputincioși – în țară sunt mii ca noi – acum, când iarna bate la ușă, trebuie să faci focul în sobă ca să nu îngheți. Îmi veți spune să se gândească copiii, dar și ei sunt nenorociți, împrăștiați prin lume, cei care au rămas aici sunt sortiți să supraviețuiască, se înghesuie în locuințe micuțe cu copiii lor, unde să-și mai ia părinții în vârstă.
Trăiesc în casa mea veche, într-o singură odaie, ca să o încălzesc mai ușor, și cred că așa mi-a fost soarta din copilărie – războiul, foametea din 1947, deportarea din 1949, 7 ani de Siberie, m-am întors în patrie unde nu mă aștepta nimeni, dar cel puțin eram tânără, nu m-am plâns, am lucrat ca toți, am sperat și iată rezultatul. Stau singură între patru pereți, nu mă pot duce nicăieri, mă mișc cu ajutorul unui taburet și se pare că nici nu mai am ce aștepta. Spuneți-mi, ce să fac eu și ceilalți din generația mea? Nu am bani să angajez o femeie, din salariul de pedagog nu am avut ce pune deoparte pentru zile negre. Mi s-a propus să mă duc la Ungheni, la Centrul de Reintegrare a Bătrânilor, dar m-am obișnuit atât de mult cu „cuibul” meu, încât mi se pare că acest lucru mă va ucide moral.
Odată noaptea, în timp ce vegheam, mi-a venit un gând că nu ar fi rău dacă cineva ar avea grijă și de noi, bătrânii, mai ales că mereu se vorbește despre creșterea economică. Eu propun ca cei care se încăpățânează și nu doresc să se ducă la centrele de bătrâni – acasă eu pot să citesc, să brodez, totul îmi este cunoscut – să fie hrăniți. În Europa nu numai lucrătorii sociali îi deservesc pe cei ca mine, dar și lor le aduc mâncare caldă acasă. Eu nu pot acum sta la plită și mulți alții la fel. De ce să nu fie rezolvată această problemă acolo unde e posibil? De exemplu, la noi la Cornești a fost o bucătărie de acest fel, oamenii se duceau și primeau mâncare. Acum ar putea fi extinsă bucătăria de la spital și să-i deservească pe cei care nu pot merge. Mai sunt cantine la școli, probabil nu e greu să mai facă 20 de porții de borș și să pregătească felul doi. Ar putea fi chiar cu plată, eu sunt gata să dau o parte din pensie și măcar peste o zi să am o farfurie de borș cald. Am lucrător social, e o femeie foarte bună, îmi aduce apă și lemne. Totul ar fi bine, dar există problema „pâinii și cuțitului” dacă mi s-ar ajuta cu o farfurie de borș, poate că aș ieși din iarnă.
