Epoca modernă s-a definit prin noi forme de solidaritate şi de organizare comunitară: naţiunea. Naţiunea reprezintă o comunitate etnică omogenă, vorbind aceeaşi limbă şi locuind în limitele unui anumit teritoriu, având conştiinţa identităţii sale.
La nivel european, formarea statelor naţionale au corespuns stadiului de evoluţie a societăţii. Ele au tradus în plan instituţional gradul de coeziune culturală şi economică, la care ajunseseră comunităţile etnice. În a doua jumătate a secolului XIX, statul naţional italian s-a realizat în jurul Piemontului (Regatul Sardiniei), care era singurul din peninsulă suficient de puternic, pentru a conduce această acţiune. Principalul obstacol în calea unificării era Imperiul Austriac, care stăpânea Lombardia şi Veneţia. În urma alianţei franco-sardiniană împotriva Imperiului Austriac Piemontul primeşte Lombardia (1859). Ca rezultat al unor mişcări populare (1860), ducatele din centrul peninsulei – Parma, Modena, Toscana, Romagna – au decis să se alipească Piemontului. În aceste condiţii, în martie 1861, Parlamentul italian unificat l-a proclamat pe regele piemontez Victor-Emmanuel al II-lea ca rege al Italiei (1861-1878).
În spaţiul german, Persia era în bună parte un stat naţional, cu o administraţie centralizată şi o economie în ascensiune. În această situaţie, unificarea politică a fost condusă, în mod firesc, de Prusia. Prin acţiunile ei, în 1864 se anexează ducatul Schleswig, iar în 1866 – ducatul Noleştein şi oraşul Frankfurt pe Main. Sub influenţa succeselor militare prusace asupra Franţei, în toamna anului 1870, statele germane de sud au intrat în Confederaţia Germană de Nord. În aceste condiţii, la 18 ianuarie 1871 a fost proclamat Statul Federal German, iar Wilhelm I, regele Prusiei, a devenit împărat al Germaniei (1871-1888).
Italienii şi germanii şi-au realizat statul naţional în mod asemănător, prin mijloace diplomatice, cât şi militare. În cazul Italiei, un rol important l-au avut acţiunile populare, de tipul celor conduse de G. Garibaldi. În cazul Germaniei, unificarea a fost condusă anterior de statul prusac, Otto fon Bismarck fiind ostil implicării maselor.
Ca şi naţiunile descrise mai sus, şi românii către mijlocul secolului XIX trăiau împărţiţi în mai multe state. Numai că procesul unirii lor a demarat strict pe calea demersurilor politico-diplomatice paşnice. Obstacolele principale în calea unificării tuturor teritoriilor româneşti erau la acel timp Imperiul Rus (Basarabia), Imperiul Austro-Ungar (Transilvania), cât şi cel Otoman. Reieşind din aceste condiţii politice, statul naţional român modern s-a constituit iniţial ca uniune personală prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859). ”…un om cinstit, plin de dragoste pentru ţară şi neam, sub nici o formă ameţit de succes neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică Unirea şi ideile sale de reformă şi de progres…”, scria consulul francez la Bucureşti, Beclard, la 17 ianuarie 1859. Noua formaţiune statală – România a fost consolidată prin înfăptuirea unirii depline în ianuarie 1862, când s-a format primul guvern unic şi s-a reunit prima Adunarea legislativă Unică.
La 9 mai 1877, România şi-a proclamat independenţa, pe care a susţinut-o apoi luptând, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman (1877-1878). Tratatele de la San-Stefano şi Berlin (1878) au recunoscut independenţa României. În 1881, România, prin proclamarea republicii, şi-a consacrat noul statut internaţional.
Personalităţilor culturale şi politice le-au revenit un rol important în procesul de reconstituire a statelor naţionale. ”Costache Negri e un moldovean, de care românii sunt mândri de a-l pune în faţă, atunci când e vorba de-a arăta pe unul de-al lor cu simţăminte înalte, cu virtuţi de mare distincţie”, îl caracterizează contemporanul său Dimitrie Bolintineanu. Ecoul cuvintelor paşoptiste ale lui Costache Negri ”Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, Numai Unirea” sunt la ordinea zilei de astăzi ca niciodată.
Omul politic, scriitorul, istoricul Mihail Cogălniceanu, fiind moldovean, sublinia că ”Patria mea este toată acea întindere de loc unde se ”vorbeşte româneşte” şi că istoria naţională este istoria Moldovei, Valahiei şi a fraţilor din Transilvania…”. El a participat activ la făurirea României moderne, de la 1859.
Scriitorul, poetul şi omul politic Vasile Alecsandri a valorificat în toată opera sa etnonimul ”român” şi glotonimul ”limba română”, considerând că ”şi peste râul Prut se află tot români” (adică în Basarabia). În poezia ”Deşteptarea României” Alecsandri scria: ”Sculaţi, fraţi de-aceleaşi nume, iată timpul de frăţie!”.
Poetul Alecu Russo se considera român basarabean. El a luptat pentru ca moldovenii să conştientizeze, că sunt români, a folosit terminologia literaturii şi a istoriei românilor: ”neamul român”, ”mintea română”, ”suntem români”, ”vorbim româneşte”, ”pământ românesc” etc. Dânsul considera că moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc ”un popor întreg, de acelaşi port şi aceeaşi limbă”.
Constantin Negruzzi a publicat în 1855 poezia ”Eu sunt român”, unde propagă ideile Unirii, considerând că moldovenii sunt români şi invocând dreptatea, datoria faţă de patria română.
Anume aceşti moldoveni şi nu numai au pledat activ pentru continuitatea statalităţii Moldovei, a identităţii ei româneşti în cadrul României moderne, în urma procesului unificării de la 1859. Proces, asemănător statelor occidentale – Italia şi Germania.
Afirmând adevărul istoric, Basarabia după 1812 a pierdut orice statalitate, fiind transformată într-o gubernie de tip rusesc. În 1940, ulterior în 1944, după ocuparea şi ciuntirea teritorială a Basarabiei de către sovietici, s-a creat aşa zisa RSS Moldovenească, în baza unei legislaţiei străine. Populaţia Republicii Moldova, succesoare a ”creaturii” sovietice, este alimentată şi astăzi de falsurile istorice şi minciuna propagandistică venite din afara ei. Mai grav e că ele sunt promovate la nivel de instituţii de stat, de anumite persoane cu interese străine, ancorate în fruntea lor. Aşa numiţii lideri de partid sau de stat, în urma scrutinelor electorale, ajung la putere cu ajutorul coloanei a V-a, permanentă în RM (alimentată tot din afară), cât şi de o parte din moldovenii mai puţin citiţi şi informaţi.
Nici un italian, nici un german, cât de puţin iniţiat, nu va afirma sau nici prin gând să-i treacă că Sardinia sau Prusia (menţionate mai sus) a apărut mai devreme decât Italia propriu-zisă sau Germania. Unificarea lor a fost un proces firesc şi legitim. Ca urmare, nu pot apărea aberaţii de limbă sardiniană sau prusacă, precum în Republica Moldova de limbă moldovenească, contrar limbii române istoriceşte formată în acest spaţiu. Ultimele denotă un dilentatism cras şi primitivism politic la nivel de stat. Cine a introdus prin art. 13 din Constituţie glotonimul fals de limbă moldovenească? Aşa numiţii agrarieni, socialişti cu foşti preşedinţi de colhozuri, secretari de partid ş.a. cu studii insuficiente în domeniu.
Avizul Academiei de Ştiinţe a R. Moldova cu privire la limba română din 1994 a fost ignorat cu bună ştiinţă. Dacă am avea adevăraţi bărbaţi de stat şi în Parlament, şi în Guvern, nu de acei care urmăresc numai scopuri electorale, limba română ar fi luată sub ocrotire printr-o nouă legislaţie. Aşa cum a propus încă în 2006 senatorul Gheorghe Pruteanu în Parlamentul României, aşa cum au procedat francezii, când o filială a companiei General Electric a fost amendată cu 50 de mii de euro pentru nerespectarea legislaţiei lingvistice în vigoare. Parlamentarii polonezi s-au angajat să scrie o dictare într-un concurs pentru titlul onorific de ”grup parlamentar fără greşeală”. Pentru cei mai mulţi parlamentari de la noi şi nu numai, dictarea ar însemna ”sfârşitul lumii”. Este nevoie de un lider pe ambele maluri ale Prutului, care să ne unească în acest scop.
Expresia plastică ”Sunt moldovean, vorbesc moldoveneşte, dar vreau cetăţenie română” denotă un moldovenism primitiv deşanţat. Însă nu numai cetăţenie, dar şi bani. Conform datelor statistice, fiecare a doua grădiniţă din R. Moldova a fost reparată pe banii contribuabililor români. Iar populaţia satelor care au beneficiat de aceste bunuri a votat recent fraze goale ale unui candidat pro nu ştiu cine, pentru că declaraţiile lui se schimbă de la o zi la alta. În satele situate pe malul Prutului: Măcăreşti – 300 de mii de lei – 55,4% pro nu ştiu ce?, Costuleni – 290 de mii de lei – 54,5%, Valea mare – 420 de mii de lei – 72,5%, Sculeni – 600 de mii de lei – 67,4%, iar în Pârliţa – 1,17 mln de lei – 60% ş.a.
Da, suntem dezbinaţi, pentru că aşa vor cei care ne impun prin diferite mijloace economice să-i alegem în funcţii de stat şi politice. Numai integrarea europeană poate schimba destinul nostru, dar calea cea mai scurtă în timp şi spaţiu este numai împreună cu România.
În final revin la rolul şcolii noastre. ”Să fi fost sută la sută învăţătorii noştri cu dumnezeul naţiunii în ei, astăzi am fi fost o Romanitate a Veşniciei, nu un şoricel prins în capcana corupţiei”, scrie vestitul pedagog Ion Găluşcă.
