Mamă, scumpă mamă, îngenunchez tăcută în faţa timpului, strâng la pieptu-mi un braţ de amintiri ca să-ţi admir privirea, care se scaldă în răsărit de soare şi clar de lună.
S-ar părea că cele mai frumoase poeme despre tine au fost deja scrise. Dar nu! Căci tu, ca o adevărată pasăre Phoenix, serveşti mereu drept clipă de inspiraţie pentru mulţi creatori de frumos. Atunci când cuvintele adorm sub plapuma grea a despărţirii, rămâne treaz doar chipul tău.
Aş vrea să-ţi modelez chipul fermecător. Oricât m-aş strădui, nu mi-ar reuşi. Nici cel mai ingenios şi talentat arhitect din lume nu e în stare să-ţi redea adevăratul tău chip de zeiţă.
Mamă, dragă mamă, am încercat să mă joc cu timpul. Mi l-am dorit prieten. La început i-am împletit fetiţei mele fundiţe şi ne-am zbenguit împreună pe toloaca de la marginea satului. Mai apoi am pus în spatele feciorului ghiozdanul. Şi bunul meu prieten, timpul, m-a trădat pentru întâia oară. S-a jucat cu pletele mele, colorându-le în culoarea humei. Mai apoi, mi-a furat copilăria. Am rămas împovărată de amintiri. Tot el m-a înstrăinat şi de tine, scumpă mamă.
Astăzi aş vrea să fii veghea dimineţii, ce alunecă în leagănul nopţii, ca de acolo, să pătrunzi în inima mea. În altarul dragostei glasul tău capătă culoarea destinului. Cât de mult îmi lipseşti, scumpă mamă.
