Când lăcrimează cerul din noi şi visul ia drumul spre stele, iată plânge floarea de tei. Când clopotul inimii înaripat bate cu disperare la poarta tăcerii, amintirile se scaldă în pragul florilor de tei. La poale de codru, sub cupola albastră, oglindindu-se în lacul încărcat cu flori de nufăr, răsare steaua singurătăţii. Aş vrea, bade Mihai, să-ţi pictez chipul cu picături de ploaie pe orice corabie de văzduh, ce-şi plimbă pânzele în marea zorilor. Şi aceasta pentru că fiecare june basarabean când va privi cerul să te vadă pe tine. Şi în fiecare zi când va răsări soarele să-ţi lumineze chipul. Să fii veghea dimineţii, ce doarme în leagănul nopţii, pentru ca mai apoi să construieşti din munţii singurătăţii cascade de vise.
Se scurge timpul… Mulţimea de flori pluteşte încet, lin, în palmele sufletelor noastre lăsând doar enigma amintirilor. Încerc să găsesc bucata de iubire care stă ascunsă undeva, în şoaptele tăcerii. Ai ştiut să cânţi dragostea atât de simplu, atât de dulce… Nu vreau să ştiu cât costă o cădere, dar preţul urcării tale e enorm.
E seara… Când luna îşi lasă razele în jos, iar stelele se întrec în strălucire şi făclia nopţii arde pe altarul fericirii, amintirea face să fiu prizoniera gândului tău, bădiţă Mihai. Ce bine că ai transformat dorul în poezie, astfel m-aş fi clătinat pe muchie de val. Ai îndurat suspin de Mioriţă, ai cunoscut amarul suferinţei.
Făclia nopţii arde pe altarul dorinţei şi prin poarta ei continuă să evadeze singurătate. Aş vrea să aprind candela în care ard păcatele şi să iau veşnicia în braţe. Aş vrea să îţi clădesc din raze şi soare un castel al fericirii. Astăzi, când mii de vise se pierd în valize şi sertare, glasul tău ne îndeamnă la alinare.
La început nu suntem decât nişte boţuri de lut în mâinile lui Dumnezeu. De la o vreme suntem modelaţi în statui. Ce păcat că multe se sfărâmă prea devreme. Din nefericire, ai avut acest destin, bădiţă Mihai.
În negura dimineţii stau la sfat cu despărţirea. Nu vreau, Omule, ca banii adunaţi din toată lumea întreagă să-ţi orbească raţiunea. Vreau să vezi partea frumoasă a lucrurilor din noi. Ce bine ar fi să fii împătimit după versul eminescian, iar el să te conducă în nesfârşita lume a sentimentelor umane. Cât mai plânge lumânarea, cred că mai avem valori.
Vreau să încălzesc hotarul eternităţii cu ţărâna spălată în tăcere. Vreau să mă joc cu visele de lumină, iar din jocul meu să se aprindă o nouă stea. Ar fi steaua Destinului. Respir văzduhul tămâiat de mirosul florilor de tei şi mă strecor pin umbra visului. Dacă aş putea dezgheţa anii puşi în congelatorul acestui timp răsfăţat şi nemilos, aş proiecta pe filă de curcubeu miracolul. Eroul vei fi tu, bădiţă Mihai. O meriţi din plin.
E seară…. Sorb din cupa nopţii stropii întunericului şi simt cum apa beznei îmi naşte-n piept lumină. E atâta floare… Potop de flori. Potop de flori de tei. Păşesc pe cărările dorului şi privirea ta îmi luminează destinul. Se vor perinda ani cu duiumul, se vor ruina neobişnuite castele, dar nici unul dintre noi nu va fi în stare să troneze creaţia, căci bunul Dumnezeu ţi-a încredinţat-o ţie, bădiţă Mihai.
