Una din multiplele opere ale lui Dimitrie Cantemir, care a stârnit un mare interes și a contribuit la realizarea unei „punți a cunoașterii între Orient și Occident”, a fost sub denumirea „Descrierea Moldovei” (Descriptio Moldaviae), 1714-1716. Dimitrie Cantemir cu bună cunoștință de cauză a abordat în lucrare și problematica identității românești, care „comportă un aspect pozitiv, rațional și colectiv în percepția autoidentificării” istorice.
Pentru a înfățișa identitatea românească, Dimitrie Cantemir folosește argumente diverse de ordin istoric, lingvistic, etnografic, cum ar fi originea romanică a poporului român și originea latină a limbii române. De aici la unitatea de origine, limbă și cultură a românilor din cele trei state românești (Muntenia, Ardeal și Țara Moldovei), continuitatea viețuirii românilor în vechiul teritoriu al Daciei și, nu în ultimul rând, despre religia creștin-ortodoxă a poporului român. Evident, nu toate acestea sunt origini numite de Dimitrie Cantemir, deoarece multe din ele au fost prezentate anterior de așa personalități „…mitropoliții Varlaam, Dosoftei, cronicarii Ureche, Miron Costin, Neculce…”. „Valahii și ardelenii au același grai ca moldovenii, dar rostirea lor este ceva mai aspră”, scrie D. Cantemir. În continuare acesta mai arată că „înainte de soborul bisericesc de la Florența (1439), moldovenii foloseau litere latinești, după pilda celorlalte neamuri, al căror grai se trage din cel roman”. Pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), la povățuirea noului mitropolit moldovean Theoctist, s-au scos literele latinești și în locul lor au devenit literele slavonești. Cantemir deplânge o asemenea decizie, socotind că adoptarea alfabetului chirilic a „fost o măsură profund greșită”, care explică barbaria „în care este împotmolită (atunci – n.n.) Moldova”.
Barbaria de care vorbea Cantemir este, de fapt, echivalată cu perioada de dominație a limbii slavone în biserică și cancelariile domnești. Continuitatea romanilor în vatra strămoșească este argumentată prin aceea că populația formată ca rezultat al conviețuirii daco-romane „până acum necurmat locuiește în Dacia”, în felul acesta îi „mustra pe unii buiguitori” (oameni care spun neadevăruri – n.n.). Dorința fierbinte a lui D. Cantemir era aceea să „scoată poporul român din sfera de influență bizantină, slavonă și otomană și să-l conexeze la mediul cultural occidental, acolo unde își are originile sale”.
Perspectiva dinspre care el se raportează la români este aceea a ”lumii mai luminate”, care era lumea occidentală. În plan politic, înțelegând destul de clar momentul istoric, a avut ca menire și ca vocație obținerea neatârnării Țării Moldovei și, într-o perspectivă, realizarea unității statale a românilor.
Autor al unei opere de amplă anvergură științifică și cu rezonanță nemaipomenită atunci, la un român, principele moldav, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, a devenit cunoscut și apreciat în lumea științifică europeană, chiar și în spațiul extraeuropean. Opera sa făcătură enciclopedică a reprezentat o punte de cunoaștere între Occident și Orient. De asemenea, a dat importanță culturii românești, ridicând semnificativ nivelul acesteia și a culturii europene, cu amprentă asupra culturii universale. „În același timp, opera istorică a lui Dimitrie Cantemir a contribuit la progresul conștiinței de sine a poporului român, la pregătirea conștiinței lui naționale”, scrie Grigore Ghergiu în volumul ”Dimitrie Cantemir”, 2010.
C. Noica afirma despre Dimitrie Cantemir că „venea cu tot Occidentul în el să se aplece asupra neamului românesc”. Însă o analiză completă a prințului-filozof, spune Corina Dumitrescu, ne îndreptățește să completăm: „Cantemir venea cu tot Occidentul și cu tot Orientul în el să se aplece asupra neamului românesc”.
Romanii, după Cantemir, încă în secolul al XIV-lea, pe când toată Europa era scufundată în barbarie, aveau niște instituții cu care în acele vremi ar fi ajuns o nație puternică în Europa, dacă unirea ar fi domnit între dânșii, Fie ca rădăcinile părinților noștri să ne slujească de pildă, precum virtuțile lor de îndemn. Oare nici în ceasul al 12-lea în care am ajuns, nu ne vom trezi ca să conștientizăm în faptă Unirea, viitorul acestui popor?
