Majoritatea dintre cei care au susţinut fierbinte războiul din Cecenia şi păstrarea ei cu forţa în componenţa Rusiei, astăzi la fel de fierbinte se pronunţă în sprijinul autoproclamatei Novorusia, îi proslăvesc pe „insurgenţi” şi îi etichetează pe “ucrainenii-călăi”.
La rândul său, majoritatea celor care s-au opus războiului din Cecenia şi au fost pentru independenţa ei, acum susţin integritatea Ucrainei, considerând „republicile populare” drept formaţiuni false, iar ceea ce se întâmplă în partea de est a tarii – o operaţiune specială a autorităţilor Federaţiei Ruse care vizează suprimarea revoluţiei anti-criminală a ucrainenilor.
Cu toate acestea, printre cei care au mers încă la primele mitinguri împotriva războiului din Cecenia în 1994-1995, sunt şi susţinători ai “republicilor populare”. Cei care încă mai ezită se întreabă: de ce mulţi dintre camarazii lor, care erau indignaţi de operaţiunea în forţă împotriva Ceceniei, acum nu cer să se oprească operaţiunea militară a Kievului împotriva insurgenţilor?
Toate acestea spot fi explicate uşor, dacă analizezi diferenţa principială între ceea ce se întâmpla în anii ‘90 în Cecenia şi în prezent în Donbas (împreună cu cu Luhansk).
Primul război cecen – numit în cronicile ruseşti “restabilirea ordinii constituţionale” şi “operaţiune antiteroristă” – a fost un răspuns la dorinţa de autodeterminare a Ceceniei, având o serie de motive reale.
Da, a fost o rebeliune armată a separatiştilor, ce nu corespundea legilor de atunci. Cu toate acestea, dacă priveşti partea juridică a chestiunii, atunci şi transformarea Republicii Societice Federative Socialiste Ruse într-o Rusie independentă nu corespundea legislaţiei sovietice, conform căreia republica unională, pentru a ieşi din componenţa Uniunii, trebuia să organizeze un referendum. Ucraina, de altfel, a desfăşurat un asemenea referendum. RSFSR – nu l-a avut. Mai mult decât atât, în cazul în care în republica unională existau autonomii – fiecare dintre ele trebuia să organizeze un asemenea referendum separat, şi pentru fiecare dintre regiunile autonome se păstra dreptul la”o decizie independentă” de a rămâne în URSS sau în republica secesionistă, precum şi de a înainta problema statutului său juridic de stat. Nimic de genul acesta în RSFSR nu s-a făcut, şi în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Ceceno-Inguşă nimeni nu a organizat referendum despre ieşirea din URSS. Deci, atunci nu a fost totul atât de simplu.
În ceea ce priveşte dorinţa de autodeterminare a Ceceniei, apoi:
În primul rând, spre independenţă a aspirat un popor, care avea cultura şi tradiţiile sale, care a păstrat amintirea atât despre cucerirea lui de căre ruşi în secolul al XIX-lea, cât şi despre represiunile din partea autorităţilor sovietice în secolul al XX-lea, şi care avea tradiţii de rezinstenţă de mai mulţi ani.
În al doilea rând, decizia despre autodeterminare au adoptat-o organe formal legitime din punct de vedere al legislaţiei ruse, dar acestea au fost alese de către populaţie şi de fapt exprimau voinţa cedtăţenilor. De notat, că la 10 septembrie 1991 s-a autodesfiinţat Sovietul Suprem al Repulicii Sovietice Socialiste Autonome Ceceno-Inguşă, care a susţinut puciul, iar pe 27 octombrie au avut loc alegerile prezidenţiale şi parlamentare din Cecenia. Preşedinte al Ceceniei a fost ales Djohar Dudaev. Autorităţile ruse nu au recunoscut aceste alegeri, dar au recunoscut alegerea lui Dudaev, iar după moartea acestuia – a lui Aslan Mashadov şi au semnat diverse acorduri cu ei.
În al treilea rând, separatiştii nu au avut nici sprijin militar, politic, diplomatic, informaţional din partea ţărilor străine. Ei nu arborau drapele străine, liderii lor nu erau persoane cu cetăţenie străină, lor nu li se furnizau arme de peste hotare (în general, ei nu au avut nici tancuri, nici transportoare blindate, nici “Buk” sau “Grad”), mercenarii străini sau voluntarii (asemenea lui Khattab) erau într-un număr foarte mic. Cu atât mai mult în Cecenia nu au fost ostaşi au armatei regulate a statului vecin (chiar şi din cei care s-ar fi aflat “în vacanţă”), care ar fi luptat de partea separatiştilor.
În al patrulea rând, separatiştii ceceni nu cereau distrugerea Rusiei sau schimbarea structuriii statale a ei, recunoşteau autorităţile ei şi nu pretindeau la teritoriul ei.
În estul Ucrainei totul se întâmpă în mod opus.
În primul rând, în istorie niciodată nu a existat pe acest teritoriu naţiuni din „Donbas” sau „Luhansk”, care ar fi putut să se „autodermineze”, pentru a se separa de Ucraina. Şi în cei 23 de ani de existenţă a Ucrainei independente în aceste zone nu a existat nici o mişcare separatistă. Niciodată nu s-a auzit nimic de cerinţele de “federalizare a Ucrainei”, nici despre autoproclamarea unor “republici”. Şi niciodată locuitorii acestor regiuni nu au fost supuşi la nicio formă de discriminare şi nu au manifestat nemulţumirea faţă de statutul şi poziţia lor în componenţa Ucrainei.
E bine cunoiscut faptul că guvernarea preşedintelui Ianukovici i-a făcut pe locuitorii din Kiev şi Lvov, Dnipropetrovsk şi Kherson, Poltava şi Chernygov, Volyn şi Rivne, Ternopil şi Ivano-Frankivsk să iasă pe Maidan. Chiar şi Vladimir Putin a trebuit să admită, cu părere de rău, că protestele în masă pe Maidan au avut un motiv clar. Dar ce le-a făcut noua guvernare a Ucrainei locuitorilor din Donetsk şi Luhansk într-o lună şi jumătate, care a trecut între fuga lui Ianukovici şi începutul rebeliunii cu capturarea de clădiri administrative şi asaltul unităţilor militare?
Ce fapte groaznice a reuşit să comită guvernarea nouă, încât a fost imposibil să mai îndure? Atât de mult, încât aceştia au început urgent să ceră “referendumuri cu privire la independenţă” şi “ajutorul Moscovei”? Legea cu privire la politica lingvistică (exemplul preferat al propagandiştilor ruşi)? Ea nu a fost semnată de către preşedintele interimar al Ucrainei şi nu a intrat în vigoare. Amnistia pentru cei care îşi ispăşesc pedeapsa în închisori? Lustraţia judecătorilor? Dizolvarea detaşamentului “Berkut? Oare anume acestea au adus oamenii în stradă (chiar acum văd proteste masive în Rostov, dacă Moscova ar decide să dizolve detaşamentul special al poliţiei)?
În al doilea rând, în fruntea separatiştilor au nimerit organe care nu au fost alese de nimeni şi care nu au primit împuterniciri de la populaţie. “Guvernatori ai poporului”, “soviete supreme”, „spikeri” şi “deputaţi”, “cabinete de miniştri”, “premier”, “prim-premieri” şi “miniştri” – pretutindeni nişte impostori (nu e de mirare că atât de des ei se schimbă). Nici o aluzie îndepărtată la alegeri în Donetsk sau Luhansk în primăvara şi vara anului 2014 nu a fost observată. Consiliile regionale şi orăşeneşti alese mai înainte de cetăţeni (în care majoritatea parţinea Partidului Regiunilor) nu au fost desfiinţate formal şi acum continuă să funcţioneze în oraşele care sunt eliberate de separatişti.
În al treilea rând, separatiştii de la bun început nu numai s-au orientat spre Rusia, arborând drapele ruseşti şi solicitând ajutor şi introducerea de trupe, dar, de asemenea, primeau de aici sprijin direct militar, politic, diplomatic şi informaţional. Liderii separatişti în mare parte sunt recrutaţi din Rusia, de acolo ei primesc tehnică blindată, artilerie, sisteme de apărare aeriană, “Grad”, muniţii (în caz contrar, trebuie să să recunoască că undeva în Donetsk sunt magazine necunoscute anterior şi depozite aproape inepuizabile) şi mercenari. Iar în ultimul timp – sunt destule probe – în regiunile Donetsk şi Luhansk desfăşoară operaţiunile militare unităţi obişnuite ale armatei ruse (poveştile despre „insurgenţi” şi “paraşutişti în vacanţă” pe nimeni nu mai impresionează).
Civilii din Donetsk şi Luhansk sunt ucişi în timpul operaţiunilor antiteroriste – este imposibil de a nu-i deplânge. Dar principalii vinovaţi de moartea lor sunt organizatorii rebeliunii armate şi cei care le furnizează arme, mercenari şi fac totul pentru a incita la război şi ură.
În al patrulea rând, separatiştii (cel putin unii dintre ei) nu recunosc puterea legitimă din Ucraina, Ucraina (aşa cum spunea fostul “guvernator al poporului din Donbas”, iar înainte de asta – şi membru al unei formaţiuni neo-naziste Pavel Gubarev) este numită cu dispreţ “fostă” şi nu îşi ascund intenţia de a o distruge, de a rupe de la ea o serie de regiuni ale aşa numitei Novorusia.
Armata rusă în Cecenia a desfăşurat acţiuni militare împotriva separatiştilor ceceni, care nu doreau să trăiască împreună cu Rusia. De aceea acesta (cel puţin în prima etapă – mai apoi multe s-au schimbat, inclusiv atitudinea faţă de război a unei părţi a opoziţiei ruse) a fost un război împotriva libertăţii Ceceniei.
Armata ucraineană în Donetsk şi Luhansk duce un război împotriva rebelilor susţinuţi de Rusia care le trimite mercenari, al căror scop este transformarea Ucrainei în vasal al Rusiei. De aceea acest război este pentru libertatea Ucrainei.
Prin urmare, rebeliunea din Donetsk şi Luhansk este susţinută de cei, care au sprijinit războiul din Cecenia. Inclusiv naţionaliştii, care în nostalgia după imperiul sovietic şi ura faţă de valorile liberale nu au avut niciodată diviergenţe cu Putin.
Şi de aceea pentru păstrarea integrităţii Ucrainei se pronunţă aceeaşi oameni care au fost împotriva războiului din Cecenia – opoziţia democratică din Rusia şi susţinătorii săi.
(„Новая газета», Moscova, septembrie 2014)
