Sunt persoane care îşi fac meseria pe neobservate pentru cei din jur. O fac bine, conştiincios. Ungheneanul Andrei Cozmolici, se pare, e dintre aceştia.
— Dacă mulţi visează din copilărie să devină medici sau pedagogi, cum poţi deveni preşedinte al Uniunii Conducătorilor Auto?
— Nu am visat şi nici nu puteam visa. În primul rând, e o funcţie eligibilă, în al doilea, atunci era greu să lucrezi având 12 mii de membri ai societăţii. Pentru ei se organiza revizia tehnică a mijloacelor de transport la faţa locului, cursuri de securitate rutieră în fiecare primărie. Acum totul s-a schimbat.
— La ce visaţi în copilărie? Cum aţi pornit pe drumul „auto”?
— Am iubit foarte mult tehnica. Tatăl meu era tractorist, el avea o motocicletă „Voshod” şi eu de 3-4 ori pe zi o dezasamblam şi o asamblam — eram prin clasa a şaptea-a opta. Apoi am studiat automobilul la şcoală. Atunci totul era legat de tehnică, iar acum — de calculator.
— Cred că eraţi un băiat exemplar, foarte ascultător.
— Aşa e, am învăţat bine, am absolvit opt clase în satul natal, Buşila, cu câteva note de „patru”. Şcoala medie am făcut-o în Chirileni, am avut rezultate bune. Am vrut să învăţ la şcoala de ajutori de mecanic de locomotivă, dar mi s-a spus, cică, cu asemenea note să te duci la o şcoală profesională? Atunci am intrat la sovhozul-tehnicum din Svetlâi, iar după absolvire, având diplomă de tehnician-mecanic, am fost trimis la cel mai mare complex agricol din raionul Anenii Noi, Văratic, unde, la 21 de ani, am devenit conducător al punctului de deservire tehnică.
— Afară de cunoştinţe mai trebuia să posedaţi ceva.
— Am avut profesori minunaţi. Îmi amintesc cum unul dintre ei ne spunea mereu că dacă nu vom şti a organiza oamenii, vom lucra noi în locul lor, dacă nu ştim ceva, să luăm o carte şi vom afla neapărat. Din fericire, întotdeauna am fost susţinut şi de colegi, şi de conducere.
— Oricât de bine ar fi fost, oricum doreaţi acasă.
— Peste doi ani m-am căsătorit şi, cu toate că eram inginer la un complex în curs de construcţie din Anenii Noi, am plecat de acolo.
— Cine e jumătatea dvs.?
— Ea e din raionul Orhei, am făcut cunoştinţă la Anenii Noi. Am venit în Ungheni în 1979. Eu am fost transferat ca preşedinte al Uniunii Conducătorilor Auto şi Motocicliştilor, iar peste jumătate de an am fost ales în această funcţie.
— Înseamnă că aveţi o aniversare.
— Da, conduc această organizaţie de 35 de ani. Sunt de acord cu dvs. că acum ea nu mai este atât de solicitată, fiindcă nimeni nu se ocupă de securitatea circulaţiei rutiere. Uitaţi-vă cum desfăşurăm concursurile pentru şcoli, cât trebuie să-i rogi pe toţi. L-am organizat şi anul acesta, au participat 18 echipe. Suntem datori să facem acest lucru, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de alte raioane, avem un orăşel auto.
— Acum e mai vestită şcoala auto, care e considerată una din cele mai bune.
— Nu mă laud, dar voi menţiona, de exemplu, că un autodrom ca al nostru nu mai este altul în republică. Şi şcoala auto e echipată, e una din cele trei şcoli din republică care au automobil cu cutie de viteză automată, două clase dotate în întregime cu calculatoare. Doar acum examenele sunt susţinute numai la calculator. Cum, fără comisie? În clase sunt camere video.
— Poate azi nu mai avem nevoie de Uniune, ci doar de şcoala auto?
— Şi Uniunea are cu ce se ocupa. Dacă mai înainte propagam securitatea la trafic, azi trebuie să căutăm alte forme de lucru, să pregătim şoferi, cu atât mai mult cu cât acum e cu totul alt contingent şi alte automobile, cu viteză mai mare, nu pentru drumurile noastre. Iar şcoala auto… Ştiţi, noi avem totul şi chiar mai mult decât ne trebuie. Dacă vor fi introduse careva schimbări, suntem gata, deoarece avem tot ce e necesar.
