Apropierea noastră de Uniunea Europeană ne oferă atâtea posibilităţi! Acum poţi pleca şi în ospeţie dacă ţi-a mers să ai acolo prieteni. Ce-i drept, diriguitorii noştri de toate nivelurile şi rangurile puteau face acest lucru şi mai înainte, dar să nu vă treacă prin cap să le reproşaţi că au cheltuit banii noştri – nu, ei au ales numai acele călătorii, pentru care plăteau gazdele.
Amintiţi-vă vreun caz când cei care au fost în musafirie peste hotare să spună: iertaţi-mă, am mers pe banii voştri, pentru că aşa a trebuit.
Dar să lăsăm asta, le-a mers oamenilor şi au călătorit, au văzut, şi-au împărtăşit practicile pozitive – la ele au visat atât de mult burgerii ghiftuiţi din Occident – şi au împrumutat ceva din experienţele de succes, din maşinile second hand, din mijloace, mai ales că pentru noi e bun tot de ne dau.
Oare nu Apusul ne-a dat minte să lichidăm şcolile-internat şi să întoarcem copiii în familii, unde, conform măsurătorilor europene, ar trebuie să fie mai sătui, să stea la cald şi cu confort. Noroc că n-a încăput în aceste măsurători Centrul de ftiziopulmonologie şi reabilitare din Corneşti. Ce-i drept, conform aceloraşi măsurători, societatea acum trebuie să-i hrănească pe beneficiarii Centrului de plasament al persoanelor fără adăpost. Eu cu mai multă plăcere aş hrăni copiii la şcoala-internat, deoarece acum mulţi dintre ei, potrivit măsurătorilor noastre economice, nu întotdeauna sunt sătui, îmbrăcaţi şi încălţaţi, nu cred că le este mai confortabil în şcolile obişnuite, între adolescenţi nu prea mărinimoşi care, în plus, sunt mai bine îmbrăcaţi, hrăniţi şi mai îngâmfaţi.
Şi deloc nu-mi place că o parte din banii câştigaţi de mine se duce nu pentru a consolida şi a dezvolta republica mea, ci pentru a întreţine un om care a fost cândva bărbat şi care din propria voinţă, slăbiciuni şi patimi a rămas fără familie, fără copii şi fără locuinţă, iar acum de el nu mai are nevoie nimeni afară de Apusul care e tare îngrijorat de soarta acestui amărât şi ne-a obligat să-l hrănim.
Dar cel mai mult nu mi-i pe plac faptul că vilegiaturiştii noştri nu au împrumutat din experienţa sistemului finlandez de învăţământ, de ce n-au spus ca finlandezii: „Noi pregătim ori de viaţă – ori de examene. Noi alegem primul caz”. De ce n-au scris undeva, în fişierele lor că acolo în şcoli nu există examene, ci doar lucrări de control şi teste – la discreţia profesorului (ce-i drept, pedagogii noştri ar fi reuşit să chinuie elevii şi cu ele). Acolo, se spune, se predă doar ceea ce-ţi va fi de folos în viaţă. Acolo de mici copii ştiu ce înseamnă un CV, un contract, ştiu a calcula procentul impozitului pe venitul câştigat în viitor, a calcula costul mărfii după câteva reduceri şi altele. Iar noi? Ce avem noi, afară de bucuria să citim că o concetăţeancă de a noastră a uimit în Canada, a frapat în Italia, a învins în Portugalia, s-a afirmat în Franţa, unde a plecat împreună cu părinţii.
