Astăzi vom face cunoștinţă cu Olga Micu, o femeie foarte frumoasă și elegantă, cu ochi uimitori şi trişti, director adjunct pentru activitatea didactică, profesoară de biologie la Gimnaziul Cioropcani.
— Cioropcaniul e satul dvs. natal?
— Da, m-am născut aici, părinții mei sunt aici și tot ce a fost în viața mea se asociază cu el.— Cine vă sunt părinţii?
— Galina și Pavel Snegur. Mama a lucrat la primărie, iar tata pe timpuri a fost cel mai bun expert din uniune, a lucrat la biroul de expertiză a mărfurilor.
— Ce aţi moștenit de la ei?
— Mama spune că semăn mai mult cu tata. El este blajin, mama e mai fermă, mai degrabă, ea e capul familiei. În familia mea toate problemele le rezolva soțul, eu pentru el, cum spunea, eram al treilea copil. Până la un moment, am trăit sub un baldachin roz, cu care mă acoperise.
— Sunteţi unica fiică la părinţi?
— Am un frate mai mare și unul mai mic, dar reiese că oricum sunt unica fiică, fata tatei. Fraţii au familiile lor, cel mai mare trăieşte în satul natal, iar mezinul se află peste hotare.
— Aţi visat din copilărie să deveniţi profesoară?
— Nu. Mama a vrut să devin profesoară. Am absolvit Colegiul de Informatică, specializarea drept. Apoi, m-am căsătorit, mergeam cu soțul la Moscova. El e din la satul vecin, Stolniceni, am făcut cunoştinţă la o discotecă.
— Cât timp a durat fericirea voastră?
— 11 ani, de 4 ani el nu mai este. Făcea totul pentru mine, chiar a învăţat la universitate, se ducea, se înţelegea, a scris cerere pentru concediu academic. Când Arcadie a murit, m-am dus să retrag documentele, dar decanul, care îl cunoştea pe soţul meu mai bine decât pe mine, nu mi le-a dat, a spus că nu e meritul meu că am învățat la ei, de aceea, în memoria soțului, trebuie să termin studiile…
— Cum aţi început să lucraţi la școală?
— Fiul meu a mers în clasa I, atunci m-am dus şi eu cu el, iar la şcoală nu avea cine preda informatica. Mi s-a propus mie, cu condiţia că voi studia la universitatea pedagogică.
— Vă faceţi planuri de viitor?
— Văzând moartea cu ochii, atât de aproape, mult timp n-am dorit nimic, acum vreau doar să-mi văd copiii realizaţi şi nimic mai mult. Anul acesta fiul va absolvi gimnaziul şi ne gândim unde să-şi continue studiile.
— Cum vă folosiţi timpul?
— Îl dedic şcolii, copiilor, dar nu la ai mei. Dacă l-aş avea, m-aş ocupa de pictură, îmi place foarte mult. Acum, fac câte ceva pentru şcoală şi îmi pun tot sufletul în muncă.
— Tinerii din sat au vreo distracţie?
— Eu cred că satul moare. Dacă din satele moldovenești oamenii pleacă la muncă, apoi revin, construiesc case, nasc copii, atunci la noi nu este aşa ceva, dacă pleacă, pleacă cu totul, îşi iau copiii, părinţii.
— Vă vedeţi viitorul propriu în sat?
— Cu mare părere de rău, nu, deşi aici totul îmi este drag, totul e la locul său. Anul viitor fiul va avea nevoie de bani pentru studii, hrană, gazdă, de pe acum mă gândesc la aceasta.
— Femeile ca dvs. trebuie să meargă pe podium… Timp pentru sine rămâne?
— Găsesc, întotdeauna trebuie să arăt bine, cu atât mai mult cu cât lucrez cu copiii, mă întâlnesc cu diferiţi oameni, inclusiv în Ungheni. Ce-i drept, acum mă subapreciez oarecum, Arcadie m-a ridicat sus şi într-o clipă m-a aruncat la pământ. Imaginați-vă că o persoană nu a fost niciodată bolnavă, niciodată nu s-a plâns de sănătate, şi când colo, a reuşit doar să spună: „Mă doare tare, nu văd nimic”. Şi atât. S-a stins. La început, chiar eram supărată pe el, pentru că m-a lăsat pe mine, copiii, mai ales fiica pe care o iubea nespus şi care avea doar 2 ani. Speranţă? Desigur, există speranţe, am şi un stimulent – copiii.
