Pe 13 iunie se împlinesc 75 de ani de la acea zi din anul 1941, când zeci de mii de oameni, familii întregi de români basarabeni şi conaţionalii lor au fost luaţi cu forţa din case şi duşi cu trenul, în vagoane destinate animalelor, în cele mai îndepărtate colţuri ale Siberiei ruseşti. Printre ei au fost şi 84 de persoane din oraşul Ungheni. Fiecare dintre acele familii, persoane au avut destinul lor diferit, comun fiind doar sfârşitul lor tragic. În continuare, voi încerca a depăna firul unui caz concret.
… Într-o zi de mai, anul curent, au păşit pragul Muzeului de Istorie şi Etnografie din Ungheni două doamne, două surori, pe nume Elena Turcu şi Ana Cojocaru, din sectorul Bereşti. Sfioase, modeste, bine crescute, dar cu o umbră de tristeţe pe feţele lor. Mai întâi, până a trece la subiectul pe care doreau să-l relateze, ele mi-au mărturisit despre indiferenţa persoanelor care reprezintă autorităţile statului Republica Moldova la nivel central, cât şi local. Tot ele se întreabă: nu cumva suferinţele celor deportaţi şi înfometaţi au fost zădarnice? Avem oare o astfel de memorie scurtă în timp?
Partea spirituală sănătoasă a societăţii este datoare să promoveze cu insistenţă adevărul despre cei, ale căror destine au fost sacrificate de un regim străin de tip ruso-sovietic. Printre cele 84 de persoane din oraşul Ungheni, supuse represiilor (prin arestări, împuşcări, deportări) în vara lui 1941, a fost şi Alexandru Alexei Malanciuc, anul naşterii 1893, fost primar al oraşului Ungheni, membru al Partidului Naţional Liberal. Arestat şi deportat la 13 iunie 1941 în regiunea Sverdlovsk (astăzi Ecaterinburg) în lagărul de deţinuţi, localitatea Ivdel, şi împuşcat în 1943 ca duşman al poporului. Soţia lui, Alexandra Ştefan Malanciuc, născută în 1897, împreună cu fiicele Agafia (născută în 1924), Ana (1927), Zinaida (1935) şi fiul Alexandru (1929) au fost deportaţi în aceeaşi zi, însă în regiunea Tomsk, localitatea Bakcear, unde s-au aflat până în anul 1956.
Din cele culese de la nepoatele fostului primar de Ungheni, Alexandru Malanciuc, am aflat cum era familia sa: numeroasă relativ, bine întemeiată şi muncitoare, respectuoasă. Capul familiei avea studii secundare în domeniul administraţiei publice. Copiii săi, după studiile primare din localitate, le-au continuat în oraşul Bălţi.
În perioada mandatului primarului martir, în oraşul Ungheni s-a construit clădirea primăriei (astăzi pe strada Mihai Eminescu colţ cu Alexandru cel Bun), s-a pavat strada centrală de la fosta piaţă în sus şi de fosta clădire a primăriei spre actuala stradă Naţională.
Imediat după deportare, în casa fostului primar, amplasată în Bereşti, s-a instalat pichetul sovietic de grăniceri, apoi instituţia noii puteri – sovietul sătesc şi, în cele din urmă – cârmuirea kolhozului din localitate.
Anume astfel de persoane, noua ordine bolşevică le pedepsea până la curmarea vieţii lor.
Listele de deportaţi au fost făcute de NKVD pe bază de denunţ, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea capului familiei, în cazul de faţă – de colaborare cu administraţia română.
La staţia de cale ferată Ungheni au fost separaţi şi îmbarcaţi în vagoane diferite, îmbrânciţi de soldaţii străini, nefiind lăsaţi să-şi ia rămas bun de la capul familiei. Pe vagoane, după cum se ştie, era scris cu litere mari ”Emigranţi voluntari”. În total din staţia Ungheni au pornit 48 de vagoane cu deportaţi. Drumul a durat 3-4 săptămâni. În plină vară oamenii duceau lipsă de apă potabilă, iar ca să se alimenteze li se da peşte sărat
În unul din jurnalele sale de memorii (în total 12 la număr) Eufrosinia Kersnovskaia scria: ”Din toate vagoanele se auzeau plânsete şi tânguieli… În unele vagoane au început să cânte un cântec de rămas bun: ”De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?” (după versurile poetului român Octavian Goga).
”Din ziua de 13 iunie, de la despărţirea brutală, n-am mai avut nici o veste de la Alexandru”, avea să mărturisească soţia lui, Alexandra nepoatelor Ana şi Elena. Mai mult n-a putut spune nimic. A decedat după revenirea la baştină, în 1956, tot cu frica anilor de groază.
Culmea justiţiei de tip sovietic a fost, că oamenii mai întâi erau ridicaţi de la vetrele lor, deportaţi dincolo de munţii Ural, după care li se dresau dosare penale de ”duşmani ai poporului” (!), iar creierul acestor crime împotriva umanităţii, după cum le-a calificat Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti la 23 iunie 1990, a fost conducerea partidului comunist.
Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova (2010) face apel la bunul nostru simţ şi la memoria noastră colectivă. Nu avem dreptul să uităm, nu avem dreptul să fim indiferenţi. ”Crima începe nu cu trupurile din coşurile cu fum ale crematoriilor şi nici cu vapoarele spre Magadan, pline cu deţinuţi. Crima începe cu indiferenţa cetăţenilor de azi” – acesta este motto-ul cutremurătoarei cărţi a lui Vadim Pirogan şi Valentin Şcerbacov ”Calvarul”.
De aceea în fiecare localitate trebuie să existe câte o sală-muzeu, în care să fie expuse listele deportaţilor. În cazul nostru, Primăria Ungheni cel puţin să aibă curajul să instaleze o placă comemorativă pentru primarul martir Alexandru Alexei Malanciuc. Ar fi de dorit, ca întreaga comunitate a oraşului să demareze iniţiativa de a ridica un monument închinat celor 203 de deportaţi, inclusiv după şi cel de-al doilea val, în faţa gării feroviare.
”De ce i-aţi dus cu negrele vagoane/ Pe drumul plângerii Sibir,/ Unde-au rămas sub gheaţă milioane/ De oase albe de martir!”, iată versurile şoptite de către Andrei Ciomazga în faţa monumentului deportaţilor instalat la gara feroviară din oraşul Floreşti.
